lipit de palmele bunicului plugul dezleagă în câmp

un ștergar cu pliuri drepte

fără zgomot

aburii pământului răsucesc

lumina

în brazde calde

la capătul locului bunicul întoarce caii

izvoare negre se desfac în urmă

pașii iscodesc reavănul plugului scufundați în…

Pe la miez de noapte cântecul ursitei,

lângă poarta sorții, mă recheamă iar,

să privesc prin vreme trupul Afroditei,

ridicat din valuri de un zvon bizar…

Se întinde zvonul dincolo de zare

peste amintirea unui vis…

M-am oțelit în sinea-mi și am țintit cătarea

Cu buza tremurândă și ochii viforoși

Am tras în aer însă, mi-era destul cărarea

Să fugă inorogul în munții calcaroși

Întoarce capu-alene, privirea-i mă inundă

E Zeus din povestea…

îmi aduci aminte de roma

străini de tot felul

frunze

ochi alungiți din condei

invazia mongolă

umbre la întrecere cu zidurile ce încercuiesc piețele 

în stil renascentist

binefăcător precum fructul de avocado

mai devreme sau mai târziu ne vom lepăda de tot ce înseamnă rațiune

și îi vom depăși limitele

pentru că nimic nu durează

plantele dorm atunci când presimt depresii

sau un sfârșit de care…

Mi-am ascuns sufletul în trunchi de copac,

Să îl cauţi când tac,

Să mă afli rotundă dâră de timp,

Îţi sunt anotimp

Când fac din cuvinte o rimă

Şi ard scrisori cenzurate,

Plătesc cu păcate

Întrebarea de-acum: cine-i încă pe drum?

Cel ce strigă spărgând indiferenţa tăcerii!

Da!

Am uitat!

De aici te-ai mutat!

Te schimbi mult prea des, mai am de ales?

Poate doar să fiu fum, miraj…

eu sunt aci

de când valea asta …

viața este ca un lac adormit

în care nu toate lucrurile sunt perfecte

uneori 

se întâmplă să-ți …

Să nu mă ierţi dacă uit

Să închid ferestrele când vântul

Îmi şopteşte că încă se moare dincolo

De orizontul în care

Soarele a aprins rugurile lunii...

Să nu mă ierţi pentru frica ce mă împietreşte

La marginea drumurilor pe care trec cortegii

De oameni ce-i caută pe cei plecaţi

Dintre zidurile albe

Fără să se afle ceva...

Să nu mă ierţi că mi-am făcut sufletul un albatros şi acum

În mine valurile sapă cu zgomote…

Se scutură de patimi roșii macii,

De parc-ar plânge taina sfâșiată,

Și fără de oprire ard copacii

Plantați în coasta visului odată.



Albastru cer șuvoaielor să curgă

Din geana ploii ce ne-a fost sortită,

S-alunge dor cu pasul viu, de murgă,

În templele cu zei pun dinamită.



Abia vom ști că pe aici trecut-a

Alai de veri cu fragii la picioare,

Că-n iarbă s-ascundea, rănită, ciuta

Iubirilor cu mir de lăcrămioare.



Dar…

ceasul amenință în amurgul unui oraş îndepărtat

când toți copacii visează să fie călători

și toți călătorii visează să se întoarcă acasă



fiecare neuron îți povestește același vis

care îți poartă viața iar tu încerci să alegi

din marea de cuvinte zimțate

doar verbele potrivite

din acel moment alb în care vezi

și cealaltă parte a…

clipele arzând în mine mă-nving
și lacrima cade pe mâna fierbinte
m-ajută apele nopții să-mi sting
incendiul din suflet și din cuvinte...

o rană mi-e lutul și pasăre spin
sub valul de clipe ce-mi cade-nainte
pe-altarul vieții mai pot să închin
doar palide gânduri și-aduceri aminte

Cu amintiri ajunse, în clipa prea târzie,

regretele rănite mă tulbură din nou ! –

venite să-mi așeze cuvinte-n poezie,

le-aud, nedeslușite, la margini de ecou.

Plecate pe-nserate din triste carnavale,

în pragul neuitării lăsate mai…

așa-mi șoptea zațul de cafea

părea o mărturisire hoață

iar zâmbetele tale ultime mângâiau

pământul laolaltă cu floarea

abia ninsă de castan

viața-i doar un semn de exclamare

învăț pe degete încă

ce-i viul ce-i moartea

lecțiile de zbor vatămă uneori

plăcerea ploii de-a șopti

ceruri joase se-ncumetă

ca un sărut în talpa pasului stâng

vertij umil în veșnicii mărunte

unui munte…

Stacojie e ceaţa când nălucile trec,

Într-o boare de vânt, uşa pare prâsnel,

Umbrele reci printre caturi se-ntrec,

Ies prin hogeag, intră printr-un crenel.

O iederă suie grăbită pilastrul…

Revăd iar, săpata-n mine, 

Ziua când ne-am întâlnit

Mă plimbam printre ruine 

Și deodat-ai răsărit

Îmbrăcat în pânză albă 

Ca un principe-n deșert,

Ca un înger fără…

Tot întrebau copacii-nsingurați de mine, 

De prin pădurile ce-adesea le-am călcat;

Le răspundea un  vânt căzut dinspre  coline, 

Smulgând de…

ascunde-ți mâinile, ascunde-ți capul

nimeni nu crede-n cuvintele tale

te-nșală orbul, te-nșală macul...

nimeni nu-ți dă din mâinile sale

nu-ntinde mâinile, nu-ntinde capul,

lasă-te-n umbră treierat de furnici

când trece-n lumina amiezii casapul

să creadă că nu este nimeni pe-aici

dezleagă-ți sandaua, descinge-ți și brâul

prefă-te în prunc părăsit de-o păgână

lasă-te dus de Sfinția sa Râul

și-o rugă spășită de seară…

Mă rătăcisem  demult între cuvintele tale

Vocea ta mi se încuibase în carne

ca într-o fortăreață

Credeam că are tonuri diferite 

în funcție de stările mele

Dar nu, vocea era neschimbată

Joasă,…

Ziua întâia

Vin ciorile pe crengile căzute

și umbrele prin curte se-ndesesc,

în poama acră-a mărului crețesc

briceagul tatei singur se ascute.

 …