Să nu mă ierţi dacă uit

[Mihai Katin]

Să nu mă ierţi dacă uit

Să închid ferestrele când vântul

Îmi şopteşte că încă se moare dincolo

De orizontul în care

Soarele a aprins rugurile lunii...

Să nu mă ierţi pentru frica ce mă împietreşte

La marginea drumurilor pe care trec cortegii

De oameni ce-i caută pe cei plecaţi

Dintre zidurile albe

Fără să se afle ceva...

Să nu mă ierţi că mi-am făcut sufletul un albatros şi acum

În mine valurile sapă cu zgomote lungi

Să nu se audă plânsul unui nebun ce ştie

Că nici un prometeu

Nu mai poate salva căderea în iaduri cibernetice

Şi atât de adaptate structurii adn încât îngerii

Ne aprind preventiv licurici de miere pe tâmple

Neştiind care moarte ne va minţi, ne va lua uşor

De mâna dreaptă

Să privim oceanele marţiene cât timp

Ni se schimbă şi ultima structură a umbrei,

Nu mă ierta că aştept în disperarea mea

Centaurii marii să apară în acea ultimă singurătate

Să alerge în jurul meu cântând

Celor ce pot trăi

Între cele de sus şi cele de jos,

Între cuvânt şi revers,

Între lumină şi întuneric

Ştiind

Că Dumnezeu este clipa

Şi clipă este infinitul...

 

 

 

[Mihai Katin]

Va multumesc pentru  cuvintele adaugate poemului meu!

cu toata pretuirea mea !

[Plopeanu Nina Elena]

Lumină și întuneric, viață și moarte, rai și iad; lumi total opuse care se întrepătrund prin  miracolul poeziei.

[Mihaela Popa]

frumos!

typo: marii = mării

finalul e absolut superb

"Între lumină şi întuneric

Ştiind

Că Dumnezeu este clipa

Şi clipă este infinitul..."

[Cornaciu Nicoleta Ramona]

„Să nu mă ierţi dacă uit

Să închid ferestrele când vântul

Îmi şopteşte că încă se moare dincolo”  -  superb! Felicitări

[Mihai Katin]

Metafora cea mai la îndemînă pentru a descrie lumea imaginală e, nu întîmplător, metafora oglinzii.
Căci ceea ce vedem în oglindă nu e nici fantasmă,nici fiinţă aievea.11 „Apariţia" din oglindă nu e totuna
cu fiinţa noastră concretă, dar depinde esenţialmente de „apariţia" noastră, se produce numai dacă ne aşezăm în faţa ei şi dacă privim spre ea.12 Lumea imaginală (care e lumea unde se simt acasă şi îngerii)
e un plan de reflexie între lumea spiritului şi ceaa materiei, sau, pe alt palier, între Dumnezeu şi oameni.
în „spaţiul" ei cele două dimensiuni se regăsesc în contiguitate: una printr-o sacrificială mişcare coborîtoare (kenoză), cealaltă, prin asceză urcătoare. La sfîrşitul vremurilor, vom trece dincolo de planul acesta, pentru a întîlni Realul Suprem faţă către faţă. Dar pînă atunci, cît sîntem încă în interval,
adică „pe drum", vedem Realul acesta „prinoglindă, în ghicitură" (I Cor. 13, 12)

Andrei Plesu -Despre ingeri