Tragic sau poate doar tăcere

[Mihai Katin]

Tragic este că nu pot

Să-ţi dau din anotimpul meu

Nici chiar o oră,

Măcar  atât,

Câteva secunde

Să le ştiu picurate în final

Cât încă ochii noştri vorbesc cu muţenia

Disperării de a spune adio...

Nu se poate face rabat, nu se ştie

Un transplant temporal,

Îţi dau viaţa mea sună

Atât de gol!

Pot doar ceva din corpul acesta,

Din sângele acesta să-ţi ofer,

Dar niciodată

O anonimă secundă,

O clipă de prezent bătut în cuie

De fereastra prin care

Vin vrăbii neştiind

De ce nu le mai arunci pâine.

Tragic este că nu te mai văd,

 Nu mai ştiu

Să-ţi calc pe urme şi orbesc

De de câtă lumină

Se aşterne în memorie

Când vorbele tale

Din ce în ce mai sonore

Recompun viaţa

Din  monologul hieratic al trecutului.

 

[Mihaela Popa]

un discurs liric plin de înțelesuri, de adevăr pragmatic, dureros, care pune sub lupa rațiunii ceea ce am vrea dar nu avem cum să oferim, și ce poate fi mai prețios de oferit decât timpul care, unoeri, nu mai este în favoarea noastră

Reverență!

[bolache alexandru]

Ooof! Ce bine ar fi dacă am putea dărui când dorim, măcar o zi ori măcar o secundă! Cu respect am lăsat un semn!

[petrut dan]

Acesta e genul care mie îmi place tare, un poem pentru rubrica speciale, versuri, unul  mai frumos decât altul, apreciez dozajul ce mărește puterea de seducție și face ca interesul să crească pe măsură ce lectura curge natural de parcă cititorul ar citi în el însuși,  nu poți remarca ceva anume fără să rămâi cu senzația că îl fracturezi, mă bucur pentru această scriere ce ridică nivelul și lasă urme în mintea și inima celui care îi acordă atenție, cu stimă!

[Vasilisia Lazăr]

Pot doar ceva din corpul acesta,

Din sângele acesta să-ţi ofer,

Dar niciodată

O anonimă secundă,

O clipă de prezent bătut în cuie

De fereastra prin care

Vin vrăbii neştiind

De ce nu le mai arunci pâine.

Doamne, ce versuri! Nu pot scrie nimic, mă încearcă o mare tristețe. Știu doar că au existat momente în viața mea când aș fi vrut (dacă aș fi putut) să dau din timpul meu unor oameni dragi. Nu conta cât timp mai aveam eu și nici dacă l-aș fi dat pe tot pe care-l mai aveam. Copleșitor poem! Scris atât de bine...

[Bircea Marian]

Profunde versuri...  deși nu sunt iubitor de poezie, mă simt tulburat de sensul crud al versurilor.

[Grig Salvan]

Nu putem da timp. Nimănui, nici chiar nouă înșine. Îți pot da orice, chiar și sângele, dar timp nici măcar o secundă, să-ți prelungesc timpul tău și să amân clipa de adio. Dramatică „poveste” în cele câteva cuvinte, simple, dar pline de semnificații.

[Monica Pester]

Oh, ce strigăt de durere ! Cât tragism se descoperă în doar câteva vorbe . . .

Am încercat această teamă. De a nu fi în grațiile timpului care, de multe ori face ce vrea cu noi.  

Dar timpul este totuși un prezent continuu . Așa trebuie să-l percepem ca să putem transforma plecările și amintirile încât să nu mai doară. 

Să le ținem aproape !

Admirația mea petru sinceritatea trăirii !

[Floare Arbore]

dragă Mihai, important este că ne dăruiești cu generozitate bucurii nenumărate împărțind timpul cu noi, ajutându-ne să te cunoaștem cu toate minunile pe care le porți în suflet, să descoperim harul tău inegalabil. minunat poem, sincere felicitări

[Corneliu Neagu]

Timpul, acest însoțitor permanent și nevăzut, atât de prețios pentru poet încât nu poate dărui nici măcar "o anonimă secundă", în rest orice! O combinație puternică ce ne marchează cel mai mult în versurile din acest poem frumos curgător, ca un vis dincolo de miezul nopții, spre o altă zi, spre o altă speranță ce poate recompune viața celor doi! Deosebit de frumos!

[Gabriela Raucă]

„Pot doar ceva din corpul acesta,

Din sângele acesta să-ţi ofer,

Dar niciodată

O anonimă secundă”

Această idee m-a impresionat în mod deosebit, dintr-un anumit motiv care-mi întunecă gândurile. Putem dărui viață, putem dărui sângele nostru, dar asupra timpului nu avem nicio putere. Sensibil!