Omul de scoarţă

[Mihai Katin]

 

 

Mi-am ascuns sufletul în trunchi de copac,

Să îl cauţi când tac,

Să mă afli rotundă dâră de timp,

Îţi sunt anotimp

Când fac din cuvinte o rimă

Şi ard scrisori cenzurate,

Plătesc cu păcate

Întrebarea de-acum: cine-i încă pe drum?

Cel ce strigă spărgând indiferenţa tăcerii!

Da!

Am uitat!

De aici te-ai mutat!

Te schimbi mult prea des, mai am de ales?

Poate doar să fiu fum, miraj de tutun

Buze să-ţi ard, mă inspiri vicioasă,

Mă afli târziu, pom stingher,

Du-mă acasă!

Zâmbeşti şi scoarţa încet o despoi,

Faci chip, braţe, umerii goi,

Plecăm amândoi?

Dar sufletul, da!

Îl laşi să desfacă inele încet numărând

Câte nopţi nevândute mai sunt,

Mă accepţi rugos şi crăpat,

Nefiresc închegat

Mă rezemi de pat,

Vin fluturi pe mine cu aripi de aur,

Eretic tezaur,

Un greier pe umeri

Te îndeamnă să mângâi

Omul de scoarţa când suferi.

 

 

 

[Mihai Katin]

este un poem bizar ,este in acelasi  timp   o metaforizare  cu  o anume tristete a unui  eros  ancestral din care  natura ne da izbaviri...multumesc mult  pentru  comentarii!

Cu  toata pretuirea mea !

[Valeria Merca]

Sprințar și totuși profund acest text.  

Cu plăcerea lecturii.

[bolache alexandru]

Am perceput poezia ca un joc eretic, ca o dâră rotundă de poezie...

[Monica Pester]

În spațiul lui Eros  te-aștept,

nu știu ce se-ntâmplă în piept

Mă arde dogoarea de fum,

dar trunchi îți sunt și rămân,

cu suflet ascuns de nebun. . .  

Nu e o replică, doar un respiro în urma citirii .

Reverență !

r