Golul vieţii

[Stanescu Valentin]

 

Secunda ceasului din turn îngână paşii mei din drum.

Tăcerea veştedului câmp toarce fuior pe înnoptat

iar firul plin de amintiri se-ncurcă-n clăile de fum

ce par stafii ieşind din horn, de vânt aduse dinspre sat.

 

Mă-nchid în mine şi ignor noi umbre care îmi apar

inundând a mea retină, îmi descânt fără cuvinte

şi-mi strâng haina mai aproape, chiar de pare în zadar.

Unde-i frumuseţea zilei ce se stinse mai-nainte?

 

Lin alunec înspre noapte, nu-s nici stele să m-asculte,

pe sub tălpi frunza trosneşte şi-o-nconjoară mucegaiul,

frigul ca un nor coboară, umed umple goluri multe,

mă cuprinde nemişcarea, dau să ţip mi-a pierit graiul.

 

Bezna-n jur scursă-n durere ca o iederă mă prinde.

Stau să judec ce se-ntâmplă când m-aşez pe-o piatră rece

vrând s-adorm în rătăcire, fără apă şi merinde,

măsurând tot golul vieţii care dur prin mine trece...

 

[Stanescu Valentin]

Doamnă Vasilisia, primesc un comentariu care mă încântă şi mă obligă la alte poezii finalizate înainte de a fi postate. Poezia mea modestă este un grăunte de nisip pe plaja mare a poeziei bardului cu un final trist al sorţii...

[Stanescu Valentin]

Alexandru, poezia reflectă starea mea şi a naturii prin care treceam, odată, când eram într-o eclipsă sufletească. Chiar seamănă în mintea mea de acum ca un reportaj al  trecerii mele de la o seară de toamnă apăsătoare la o noapte fără stele, fără lună, fără licuricii de primăvară măcar...

[Vasilisia Lazăr]

Un minunat poem în care eul poetic nu se ascunde, ci se dezvăluie în nuditatea crudă, uneori barbară, a naturii sale umane efemere. Felicitări!

De-aș fi ori încă nu pe ducă,
Mă simt la fel cu orișicine:
Clipire-nchisă-ntre suspine,
Și-ntre năluci ce pier–nălucă.
(Al. Macedonski, Epigraf final)

[bolache alexandru]

Încă o poezie despre viață, o poezie ușor pesimistă. 

[Stanescu Valentin]

Grig, versul „Unde-i frumuseţea zilei ce se stinse mai-nainte?” separă cele două momente ale serii şi nopţii. Amintirea unei zile frumoase, dar trecătoare, apasă greu sufletul ce intră pe aleea nopţii umede şi reci în care toate se închid până la nevoia de dispariţie în Marele Gol... Mulţumesc pentru trecerea pe aici la un schimb de vorbe. E atâta bucurie în invizibilele cuvinte!

[Grig Salvan]

Început ca un pastel, textul devine un cutremurător memento despre lume și viață, despre trecere și efemeritate, despre sens și nonsens al vieții. O meditație crudă și dură în prag de noapte, o conștientizare acută a stranietății și absurdului existenței.

[Stanescu Valentin]

Ramona, scriem, scriem, scriem, ne detaşăm în clipă de clipe grele, chiar şi de prea multă bucurie. Rezultatul este cunoscut, recunoscut, comentat sau contestat pe multe feţe de cititor. Mergem mai departe!

[Cornaciu Nicoleta Ramona]

Poemul redă o imagine mistrioasă, cu o puternică încărcătură simbolistică.

„Turnul” - metaforă a izolării, a timpului încremenit. 

Imagini extrem de expresive, nostalgice care  sugerează trecerea timpului.

[Stanescu Valentin]

aDa, de la replici la duel... Mi-a ajuns la suflet poezia ta. Este ca şi cum aş fi scris-o. Din amurg în noapte către altă zi:

 

Altă zi

 

Mă reazăm de zorii

ce-mi cad peste pernă

spre un alt

răgaz întâmplării

sub roata eternă...

 

Si ziua e alta,

mă-nrolez între vii

şi mă-ntreb:

mai e drum spre Inalta?

Poate mâine voi şti.

 

De nu, altădată.

Ce-­i scris stă în frunte:

Pedeapsa

a fost comutată

pentru zile mărunte.

[Ada Nemescu]

Drept replică,

Amintirea ta, a golului viu cândva, mi-a adus în prezent o poezie mai veche, dar care care este (bizar!) dureros de actuală:

Îmbietoarea taină a tălpii ude

*

Un vid mă-nşfacă, eu mă las muşcată

Cu degete fărâme mă închin

Încrederea nu-i oarbă, doar prea beată

Ce trist e prea-puţinul când e plin…

*

Prea plin de aşteptare ca o frunză

Ce-şi vinde verdele între pământ şi cer

Îţi simt amaru-nchipuit pe buză

Narcotic, delirant, mustind de fier

*

Ce-aş deveni un strop de sfinţişoară

Din vise albe împletind aripi

Cu ochi mijiţi, alint să-mi înfiripi!

O naştere mi-ar fi a doua oară…

*

La o-adică-i doar …închipuire

Ca un pahar de vin prea roş’, prea plin

Înghit în sec, curgi devorat prin mine

Ca o clepsidră tristă, tot mă-nchin.

Aceste reîntoarceri dovedesc ciclicitatea vieții, acel deja-vu...

aDa