Cântec pentru calul meu

[Tudor Cicu]

Cântec pentru calul meu

 

Slăvite cal am să-ți arunc iar frâul

Să spargem zarea-’n tropot sub potcoave

Zări peste zări cu umbra în târziul

Visat și de Turbincă pe carboave.

 

N-am să-ți arunc din goană mari îndemne

Îți las azi poezia la picioare,

Acum când spaima pare să însemne

Al tânguirii corn în fiecare.

Că ne-a costat trimisu-n abatoare

De a vuit într-un galop și țara

Bătrânii mei, în case, fiecare

Ca-‘n gât la pițigoi le era gheara.

 

Dar acest cânt, cu tine va renaște

Cădea-vor vise, dar se nasc o mie

Deși huliți, ei, mânjii când s-or naște

Stăpâni ne vor găsi, și-atunci, pe glie.

[Tudor Cicu]

Grig Salvan: Dacă aș face o breşă cu dvs. în „anotimpul pierdut”: departe în zările pierdute prin copilărie, v-aș spune cum se arăta ochilor mei o saca sătească, rudimentară, cu un butoi de apă, trasă de cai, şi un ţăran ţinând în pumnii noduroşi hăţurile şi hăulind cum nu se poate mai dulce: „Murgule, murgule, murguţul meu...”: iar ecoul îi întorcea cântecul cât nu se poate mai somptuos. Dar cum imaginea basmului cutare şi cutare a încetat, autorul de geniu va recrea basmul în lumea realităţilor sale, reinventând creaţia. Aşa s-a întâmplat cu Cervantes, Gogol, Dostoievski, Dickens, Lewis Carroll, Robert Louis Stevenson... fără să ne întrebăm dacă basmul minunat de pe vremea lui H.C. Andersen, Perrault, Hoffmann, Fraţii Grimm, Frank Baum, Ispirescu, Petre Dulfu şi mulţi alţii, nu cumva a devenit un „dublet facil” (cum spunea Mircea Eliade) al mitului şi al ritului de iniţiere a sagăi. Acuma, dacă tot e să ascult ce-mi suflă Gogol la ureche, trebuie să vă mărturisesc că în partea doua a cărții „Serile în cătunul de lângă Dikanka”, începând cu prima povestire „În noaptea de ajun”, începem să credem că Gogol avea năzăriri. Păi, cum așa? Unui prisăcar nu-i este dat a vedea decât albinele sale, nicidecum moroi ori zgubilactici drăcușori. Dar, uneori (ca să mai îndulcească și el mierea) o dă pe poezie. Și de ce nu?, să fie primit.

[Tudor Cicu]

Vasilissia: Percepția asupra celor citite are ca precondiție toatalitatea celor gândite într-o astfel de călătorie lirică. Tot ce ține de universul nostru individual nu există decât în consecința unor trăiri care rodește în memoria naostră. „Minunata călătorie a lui Nils Holgersson prin Suedia”, a scriitoarei Selma Lagerlöf, ne arăta cum în viaţa copilului de atunci apăruse pentru prima oară, spiriduşul. Povestea era simplă, dar fermecătoare. Nils Holgersson, un băieţel leneş şi neastâmpărat, a fost pedepsit pentru purtarea lui nesăbuită – un pitic l-a transformat într-un prichindel de-o şchioapă. Nils a crezut la început că spiriduşul este un hoţ. S-a convins că spiriduşul nu este un hoţ, dar l-a văzut umblând în sipetul mamei sale. Băiatul îl atrage în cursă pe spiriduş cu plasa tatălui său. Spiriduşul i-a propus să-i dea drumul în schimbul unui fluier vechi, a unei linguri de argint și a unui ban mare de aur. Ce fel de ban, și în ce plasă am căzut noi? Cum spunea Sancho Panza: „un cavaler rătăcitor e ceva care, din două una: ori iese ciomăgit, ori iese împărat” Poate că așa e și în poezie... doar cititorul va confirma așa ceva.

[Vasilisia Lazăr]

Calul simbolizează puterea, grația, frumusețea, noblețea, curajul și libertatea. Cal și călăreț, o călătorie lirică prin istorie. Splendidă metaforă! Ultima strofă e magistrală.

[Grig Salvan]

Om și cal, cal și om, par a fi o singură ființă străbătând Timpul, erele și frământările lumii. Întotdeauna am fost fascinat de cai, de docilitatea lor incredibilă, de mlădiera lor la voința și dorința stăpânului lor. De intuiția lor fantastică în a-și întelege locul în viața omului. Un cântec pentru calul meu, devine prin urmare o firescă depunere a poeziei la picioarele celui ce ne duce prin secoli pe spinarea sa răbdătoare. Am visat cândva să am calul meu, am adunat bani și când să-l cumpăr am întâmpinat refuzul categoric al soției și al mamei mele: „Ai luat-o razna, omule! Cai verzi pe pereți îți trebuie ție? N-ai ce face cu banii?” Și am fost nevoit să renunț, dar dragostea și fascinația pentru cai a rămas.

[Tudor Cicu]

Nicoleta Ramona: O lume creată de scriitor, cu ajutorul cuvintelor, e o lume pe care o supunem judecății cititorului, asta e sigur.  Dar ca să atingi frumusețea ei, ne gândim la o lume care tinde spre cea a lui Dumnezeu, deși, știm că nu o va atinge vreodată. Nu știm, dar trebuie să încercăm, asemeni lui Don Quijote, chiar dacă din lupta cu morile de vânt s-a întors „întins pe o mână de fân într-un car cu boi”, mergând către „capătul călătoriei”.  Tot o călătorie, cu un astfel de acpăt, o făcuse și imprevizibilul Gregor Samsa, nu oricum, ci „atras de cântecul viorii” - mânuite de sora sa, în Metamorfoza. Mulțumesc de lectură!

[Tudor Cicu]

Corneliu Neagu: Abia când m-am aflat pe pământ străin, în Grecia,  am simțit mai mult, acest sentiment patriotic de care amintiți: Asta mi s-a întâmplat la Heroneea, unde s-a ridicat celebra statuie a leului gigant, în cinstea eroilor din Teba, răpuşi, până la unul, în lupta cu Alexandru cel Mare. Acolo mi-am amintit de o celebră replică atribuită (se spune) poetului Vergiliu lui Laokoon, cel care-i sfătuia pe troieni să nu lase să intre în cetate calul de lemn. Un cal, mai înţelegeam, gândindu-mă și la dacii noștri pornind călări, cu steagul lupului dac împotriva năvălitorilor. Dar un leu?... Ce o fi fost în mintea sculptorului care a ridicat statuia, nu am înțeles.

[Cornaciu Nicoleta Ramona]

Am citit cu plăcere! 

[Corneliu Neagu]

O poezie patriotică , neasemuit de frumoasă, despre calul tău și al nostru, al tuturor, de altfel, pentru că fiecare dintre noi a visat, în copilărie, poate și mai târziu, să aibă un cal al său. Un omagiu delicat și necesar totodată, pentru că întreaga civilizație umană nu poate desprinde omul de calul său care la însoțit prin istorie. Iar finalul poeziei este apoteotic, citez: "Deși huliți, ei, mânjii când s-or naște/ Stăpâni ne vor găsi, și-atunci, pe glie."

[Tudor Cicu]

Mihai Katin: Rețin că atât Eugen Simion cât și N. Manolescu vedeau în omorârea calului din nuvela „Calul” a lui Marin Preda „un fapt banal”. Dar eu i-am citit nuvela lui Preda cu gândul la filmul american „Și caii se împușcă, nu-i așa?”. Fiindcă literatura are ca suport, întotdeauna, realitatea.

[Tudor Cicu]

Valentin: Și amintirile tale au ceva mai mult din emoția unui moment, sugerat de mine. Observ că și „caii tăi din  vis”  (ca și „dansul din priviri” trimis Georgianei) ne trimit, la memorie, ca la niște fotografii vechi cu disponibilitîți pentru fantezie și escapism. După astfel de mărturisiri (îmi sugera cineva), se poate cunoaște cu adevărat lumea interioară a altcuiva. Iar cât de mare e distanța dintre ceea ce simțim și ceea ce reușim să punem în cuvinte, ultimul cuvânt îl are cititorul. Cred că ești de acord.