Cu ceru-n bandulieră

și pământul în rucsac

colind era după eră

în poemele ce-mi plac

Costel Zăgan, Axiomele lui Don Quijote

roua l-a spălat pe faţă -

soarele urcând spre nord

face baie-ntr-un fiord

în această dimineaţă

din boboc de trandafir

şi cuvântul nerostit

zâmbetul tău s-a ivit…

Mă dor pietrele de sub tălpi

Iar vântul îmi zgârie față

Când se întoarce din câmpi

Mă agață cum acul cu ață

Străpunge punct și ocoale,

Ca unghia tare, împinsă

În carne, în os și în moale.

Dorul mă strânge, învinsă

Mă aflu, frâng mâ’ni în poale.



Mă doare țărâna din pietre,

Apa îmi arde și gură, bărbie,

Obrajii sunt pârjolitele vetre,

Cuib ce-dezmierdu-l îmbie,

Unde se-ngână sărutul tău.

Simt că mor or’ cad în fobie

De…

Se zbârlește vremea...

Se zbârlește vremea și pe mări acum

Luna, a mirare, se scutură-n drum.

Zgribuliți, doi grauri zboară din agud

Buhu-hu!, din cuhnă cucuvăi se-aud.

Însă speriate, că noaptea prin horn

Vin iele călare pe câte-un licorn.

Nu ești lângă mine și-i frig ca la pol

Mă tem că și mâine locul e tot gol.

O fi fost și noaptea o prințesă rea

Că prea plânge lampa în tăcerea grea.

Iar…

Să vină o furtună, să șteargă neiertarea

rămasă agățată pe muchii reci de timp,

în umbra unor visuri venite pe cărarea

legendelor cu zâne furate din Olimp.

Apollo din Parnasul cu muzele retrase 

pe-o stâncă bântuită de un mister bizar,

la umbra înserării în taină vrea să lase

amurgul resemnării pe sfântul său…

Uneori gust vinul ca pe un sărut uitat

buzele devin frunze arse

în amintirea ta

dorul o pasăre cu cioc de sticlă

îmi ciugulește coastele

până când respir doar fum



te desprinzi din mine ca o statuie topită

lăsând în urmă lacrimi

în care cad imagini cu susul în jos

dar noi

am fi putut dansa

pe muchia unei cești sparte

și fiecare pas era o întrebare



inima mea

o caracatiță roșie

ocrotește un vis 

și tot…

Am coborât în centrul Pământului

să-mi caut steaua, steaua care m-a părăsit.

Mă transform într-un ghem de relații

neîncepute, nedigerate, neterminate

Poate pentru că viteza cu care respir întrece

furia vântului de Miază-zi și chiar

 a avatarului din Calidochia,

calare pe un inorog înaripat.

Te uiți la mine ?

Privește adânc, vei scoate toate poveștile antice

din vremuri demult uitate și

 mă  vei…

Mă-nconjoară lumea verde

     liziera, teiul sfântul,

          unde gândul mi se pierde

               de la cer până-n pământul...

                Mă aşteaptă, prea cuminte,

          banca poeziei mele

     scrijilită de cuvinte

şi ninsă cu praf de stele.

Ceas de taină şi-ntărire,

     clipa timpului sortit

          trece-n tei plin de iubire

               drumul cel…

Iată ziua binecuvântată: Solstiţiu cu miros de tei!

Primesc secunda ce mă-ncarcă într-un şuvoi de bucurie.

Zâmbeşte roua prinsă-n iarbă şi-mprăştie în jur scântei,

când soarele se oglindeşte în mii de sfere-n armonie...

Mă plimb cu gândul solitar, punând hotar în jur, să…

Motto: Fiecare om este un mister și o taină  - Charles Dickens

Doamne! câtă artă-ai risipit...

Ca să ne cerți cu patos și cu har

Nimicului îi umbli-n buzunar

Hazardului îi șuieri că-i finit!

Ah, cine-o lăsat…

cântec de pierzanie

de-aș fi strigat la tine, oare la noi la ușă

e tras până la capăt prin lanțuri și zăvorul?

că mă pândește moartea cu ochi ca de păpușă

să tragă când îi vine, sub noi, cu sârg covorul.

te rog  (mi-o spui din suflet), să fac cum cred mai bine

să las și cartea unde, convins, Sancho mai scrie

stăpânului scrisoare, cum s-ar jertfi pe sine

când toate-s doar iluzii și…

când brațele-mpletesc nopți albe,

ne mângâie visele

numai visele știu cum să iasă uscate din ploaie

precum fluturii

își desfac aripile să oprească stropii,

și roua

servitor umil

îți spală tălpile cu mierea din trifoi

să crești aripi, topește ceara pe altar,

și-ți prinde busuioc în piept,

te lasă să plutești ca vântul pe ape legănate

… și veșnic vei trăi în inima celui visător,

în ochii plini de…

Lăsați copiii să-și trăiască veacul,

că-l înțeleg mai bine decât voi,

părinți ce zilnic le-ați cărat cu sacul

împovărați de griji și de nevoi.

La ce vă folosește astăzi faptul    

că povestiți cât ați trăit de…

SONET  XVII  

Ce-ar fi lumea fără flori? Un deșert fără culoare,

O eternă ezitare ce alină rareori!

Dacă visul n-are-o floare să-ți aducă iarăși zori

Lungi poeme cu fiori și a dragostei scrisoare,



Fluturii nu pot să zboare chiar de Cerul îl implori,

Îți vei plânge deseori lipsa timpului ce doare,

Gândul fără de culori, închinări fără altare,

Fără valuri, pe-acea mare,…

Seul din lampă mistuie veacul,

Vâpaia-și respiră duhul de fum,

Păpuși oarbe adulmecă leacul

Să își conserve parfumu-n costum.

Jur împrejur, nici scai ori suflare.

Haosu’-n rânjet spulberă sorții,

Dănțuie-n cercuri înșelătoare,

Făcând reverență doar morții.

Firimitură de glas ce înțeapă

Prin negrul absurd draperie,

Lacrima scurs’-o preface în apă

Iar icoana ce-a plâns-o, ‘n…

ascult enigma: dis-moi, dis-moi,

ești politicos de câte ori te ating,

învăț din nou scrisul,

dintr-odată, mă bate cu rigla peste mâini,

fug la bibliotecă,

                               - bibliotecara poartă batic, seamănă cu mama,

mă-ntreabă dacă știu să citesc:

- Lucica, sora mai mari m-a-nvățat,

citesc și-n gând, și vrau s-ajung Făt-Frumos, să mă lupt cu balaurul,

să-i tai…

Zeii au tăcut,

când rugile s-au prefăcut în praf,

și templele au devenit vitrine,

inima — un mecanism rănit

ce ticăia fără conținut,



a creat un copil în centrul uitării

și respira.



Cu ochii lui fără margini

a strâns cioburile lumii

și le-a ordonat după lumină.

Fără teamă.

Fără verdict.



El nu judecă,

este începutul care nu exclude sfârșitul,

îl mângâie, îl dezarmează, îl reînvață să fie blând.

Iar…

Motto: „De unde sunt eu? Sunt din copilăria mea. Sunt din copilăria mea ca dintr-o țară.” (Antoine de Saint-Exupery)

mă ghemuiesc în colţ de suflet

şi croiesc tălpilor freamăt de paşi

până-n ograda bunicilor

în iarba necosită

mă înfăşor în miresme

de cimbrişor

şi izmă creaţă

cerul îmi dăruieşte iarăşi cupola

redevin copila care…

Momentele când Timpul tău se oprește,

nu te lasă nici să respiri, nu te bagă 

în seamă, chiar îți interzice să gândești,

ei bine, momentele acelea au devenit

tot mai frecvente pentru mine.

Mă împing într-o acoladă a vieții

și mă obligă să-mi fac epilogul,

să-l compun, să-l scriu și să-l postez

în marea mea arhivă de amintiri.

Dar nu ai câștigat războiul, Timp hulpav,

de-abia ți-am cedat o biată bătălie.

Mă…