nu e nimic imposibil acum nici măcar

uciderea lunii

care simulează plânsul de nou-născut



e ziua în care îmi strâng patriile într-o valiză

ce cuprinde doar 30 de kilograme

iar cea de mână 10 kilograme de ură

necesară conviețuirii mele cu neantul



e o bătaie crâncenă aici pentru

petele de sânge și de lumină

nimeni nu dă nimic pe…

Dragă Morgana (pe înțelesul tuturor, :Elucubrații lirice)

                           Dragă Morgana

    M-am trezit cu gândul la tine, erai frumoasă, mult mai frumoasă decât mi-aș fi dorit. Atât de frumoasă, încât în nemernicia gândului ţi-am sculptat pe buze tăcerea, pe pleoape ţi-am sudat indiferenţa, să nu răsară, din buzele tale, zâmbetul afrodiasc din care masculii alfa să-și înfrupte așteptările. Te-am cioplit în…

să asculți cum răsare soarele

această vibrație incandescentă

mantra surdă interpretată la infinit

licăr al ochiului ascunzând zorii umanității

vulcan al căii lactee revărsându-se pe pământ

picur al peșterii preistorice

pulsând făclie prin întuneric

la fiecare umbră de stalagmită

să asculți cum răsare soarele

această incandescență vibrând oceane de…

tractoriștii cu năduf strângeau în palme răsăritul

asemeni focului de la mormântul sfânt

ce nu arde,

scuipau pe nămolul ce le înghițea roțile,

își înghițeau țigările arse

să nu le curgă pe bărbi uitarea ca un scrum

și până nu-și frecau privirea

pe posterele cu actrițe apuse

nu-și puneau mâinile pe volanul

ce le frigea palmele,

-tui mama ei de viață mai spuneau ei

iubeau pământul, o iubire neîmpărtășită

era copilul lor pe care-l…

Când vrea lumima să te prindă-n umbre

Și-n gratii de-ntrebări să te încuie,

Să-ţi rupă pana gândurile sumbre

Și-al vieţii rame să topească cuie...

Mă-nchin durerii, sunt rege peste umbre !

Voi zei căzuţi din plaiul nimănui

Ce cutezaţi a ne impune reguli,

Vă fur coroana, nimbul regelui

Si-o las ofrandă cuibului de molii !

Mă'nchin durerii,…

golirea e un ritual pe care îl practic în fiecare zi după clătirea ochilor

acesta e singurul loc unde îmi pot revedea animalul în liniște

să-i împărtășesc tot ce-mi trece prin minte

ea era hotărâtă să plece la moscova voia să fie trezită din somn de plânsul copilului său

eu fiind suprarealist deși nu auzisem de breton nici de naum zis și gellu

am preferat să merg la secția de radiologie testul…

mi-am dus sufletul
în palme
în fața Lui Dumnezeu
ca un copil
ce-și duce jucăria preferată
în fața tatălui
și-l roagă plângând
să o repare

visele îmi scriu scenariu

o scena se deschide

Din spuma mării nălucesc

sălbatici cai pursânge trac,

visând tărâm neomenesc,

unde clepsidre sparte zac.

Galopul lor fără hotar,

sub promontoriul uriaș,

e zbuciumul ereditar

zvâcnind în crupe, nărăvaș.

Copite țes și zdrențuiesc

imponderabile mantii,

dantele-verzi de arabesc,

ce-mbracă țărmuri…

Mi-am pus în băț o bocceluță

c-un bob mărunt de dor și-o lacrimă de jale.

Am luat un ciur, apoi căușul lădoiului în care

bunicii mei cerneau sudoarea trudei pe ogoare.

Și fac un tur să văz avutul, puținul decimat,

sedus de sărăcia cu care s-a-nhăitat.

Muzeul lucrului trecut umblă ca o stafie

în vreme de stagnare, rozând tăcut,

speranța gândului de-mbelșugare.

Cu nod în gât și lacrimi de mânie

privesc în lung…

e zece a zecea

douămii și zece ani au trecut

de când s-a scuturat palmierul

iar oxigenul

a împlinit trei sute cincizeci

de milioane

de ani

de când s-a ridicat din ocean

și s-a așezat cuminte în aer

așteptându-mi plămânii

tu mecca mea în chip de femeie

dezgolește-te…

         Bat îndelung

         la poarta inimii

         aduc neliniștea

         unui zbor frânt

         sub ploaia de alice

         care mi-a ciuntit aripile

         și-un gust amar 

         lăsat de trecerea

         în galop prin suflet

         cu păreri de rău 

         ce mi-au înnegrit…

nu nu-mi pasă de umbra ta

nici nu am vreun motiv bine întemeiat

să-ți țin minte numele

tu păstor al ruginii și al luciului

modulează-ți sunetele

pendulează între morțile tale de glorie

eu mă voi roti în tăcere

în cercurile mele de apă

până la însetare

apoi le voi bea unul câte unul

și mă voi…

Se coace grâu-n Univers

și spice stau grămadă,

combina timpului așează

grăunțe în cămară.

Căluși cerești

în lucrul de-mblătire,

aruncă boabe aurii

în boltă spre rodire.

Furtuni năluce,

nebănuite legi,

le așează lângă stele,

iar orbitarea lină

dospește organisme

cu gândul…

fixând pe creștet un cerc decupat

din rugina lanțurilor

mă exfoliază până la ultimul os

n-am destul timp să număr stelele moarte

din ochii tăi îmi spune

iar pielea ta a devenit suficient de arsă

de soare încât nu mai simte nici măcar

izbirea lacrimilor

pământul e prea obosit ca să mai poată

distinge plânsul de geamăt…

Mă dizolv înlăuntrul stării precum roua

în puterea arșiței mocnite,

prezența ta toarce un ghem

de emoții care ard

în temnițele

trupului meu.



Când e timpul să plec, ies rădăcini

din copacul iubirii

de îmi leagă gleznele de podeaua

pe care se unduiesc, umezite,

urmele tălpilor tale…