Din adânc de Atlantide

[Monica Pester]

Revăd iar, săpata-n mine, 

Ziua când ne-am întâlnit

Mă plimbam printre ruine 

Și deodat-ai răsărit

Îmbrăcat în pânză albă 

Ca un principe-n deșert,

Ca un înger fără aripi

Purtătorul de secret

Aveai jar în ochii-albaștri,

Un safir neînceput

Și la brâu purtai centura 

Maurilor din trecut

M-ai privit și din adâncuri 

Parcă s-a deschis portalul

Amintirilor din viața

Dinainte de centaur

Eram doi luceferi mândri

Tu, cu soarele pe piept

Eu, cu luna aninată

De la brâu pe șoldul drept

Nimeni nu văzuse-n lume

Străluciri atât de pure

Lacrimile din lagune 

Și din ape fără nume

Și din portalul în care

Viața mea cu tot ce-a fost,

Pășise  cu-nfiorare,

Își găsise astfel rost

Ziua-aceea de poveste

Când îți recitam celeste

Versuri vechi din Atlantide

Și grădini semiramide

Îmi aduce iar speranța

Că ne vom uni în viața

Risipită-ntre ruine

Fiindcă te-am iubit pe tine 

Monica Pester

[Vasilisia Lazăr]

De acord cu Valeria. Ați oscilat între rima împerecheată și cea încrucișată. De acord și cu celelalte observații. Dar per ansamblu e bine.

[Valeria Merca]

Rima poeziei este schimbată mereu, ați scris așa cum v-a dictat sufletul. Nu e nimic grav în asta, mai ales că ideile curg frumos. Sunt câteva locuri în care ritmul este schimbat. În opinia mea, formularea "revăd iar" este pleonasm curat. Dacă ați folosit virgula, ca semn de punctuație, ar mai fi nevoie și de punct (".") în câteva cazuri. 

Un text asupra căruia aș mai reveni. 

[Ada Nemescu]

Tot ce poți să-ți imaginezi e real.

Imposibilul e doar o opinie. 

– Pablo Picasso 

[Monica Pester]

Ce bine e să trăiești în oniric, dragă Ada. 

[Monica Pester]

Uff !

[Ada Nemescu]

Adevărat, o poveste! Ireală, dar palpabilă, cu pleoapele strânse...Oniric, o fantasmă care curge în ritm de cascadă, 

frumos...aDa 

[Monica Pester]

Am refăcut .

[Monica Pester]

Da, am simțit și eu distonia. Voi reface. Stimă,