S-a așezat doar limba mută pe scaunul sculptat în mine,
nu am crezut că el va ține răceala ei, vocea-i pierdută.
N-am niciun loc acum, sunt pline de amintiri ce nu-mprumută
din al lor glas. Tăcerea slută, asmute doar, printre destine,
dorința ei, cu voci meschine, încearcă iar trista dispută,
ș-apoi, parșiv, atent impută tot ce a fost, apoi ce vine,
și mintea mea, de dor…