învelește-mă ușor

și spune-le tuturor

că nu-s și nu-s!

că pur și simplu m-am dus!

că m-am săturat să stau acasă

că m-am săturat să stau la masă

că am scris ce-am avut de scris

că am zis ce-am avut de zis...

acoperă-mi bine fața

și nu le spune că viața

mi-a uitat mișcarea și pasul

mi-a schimbat privirea și glasul!

fă-mă, fă-mă pierdut!

spune-le că doar am trecut

pe la fiecare din ei pe acasă

și le-am…

cât de frig îmi era lângă tine

când ardeam și-ți vedeam ochii goi!

mi-era rău... dar atâta de bine!

din atât de departe de mine

căutam să te-aduc înapoi...

cât de frig îți era lângă mine

de-mi cereai să te las să trăiești!

altceva să-ți fi dat, oare cine?

fiori mai adânci omenești?

cât de frig ne era împreună

sfâșiați de dorințe șuvoi!

dureros împletite mai sună

glasul meu, glasul tău, între…

mergeam pe cărăruie orbecăind prin noapte

mai tresăreau în mine și plânsete și șoapte

călcam pe lutul rece cu talpa numai spini

lătrau la mine câinii uitaților vecini...

mă-ndepărtam de casă cu fiecare pas

pe drumul fără capăt și fără de popas

mergeam sub cerul nopții departe de pereți

lătrau la mine câinii tăcuților drumeți...

când în orașul mare tot singur am intrat

nici inimă, nici poartă deschisă n-am aflat

mergeam cântând un…

sunt scris pe toate părțile

de tot ce-a ajuns să mă vadă

gol și alb cum eram...

m-am umplut de semne și culori!

pe ființa mea fragilă și pură

lumea-și încearcă veșmintele...

pe mine lucrurile lumii toate

și-au scrijelit leatul și numele

ca pe-un perete cu varul căzut

turn bătut de-anotimpuri

turn cu iedera arsă...

atunci când în zori

un frig lichid mă biruie

aș vrea să îmbrac numele

și poemul tău…