Cântec pentru calul meu

[Tudor Cicu]

Cântec pentru calul meu

 

Slăvite cal am să-ți arunc iar frâul

Să spargem zarea-’n tropot sub potcoave

Zări peste zări cu umbra în târziul

Visat și de Turbincă pe carboave.

 

N-am să-ți arunc din goană mari îndemne

Îți las azi poezia la picioare,

Acum când spaima pare să însemne

Al tânguirii corn în fiecare.

Că ne-a costat trimisu-n abatoare

De a vuit într-un galop și țara

Bătrânii mei, în case, fiecare

Ca-‘n gât la pițigoi le era gheara.

 

Dar acest cânt, cu tine va renaște

Cădea-vor vise, dar se nasc o mie

Deși huliți, ei, mânjii când s-or naște

Stăpâni ne vor găsi, și-atunci, pe glie.

[Corneliu Neagu]

O poezie patriotică , neasemuit de frumoasă, despre calul tău și al nostru, al tuturor, de altfel, pentru că fiecare dintre noi a visat, în copilărie, poate și mai târziu, să aibă un cal al său. Un omagiu delicat și necesar totodată, pentru că întreaga civilizație umană nu poate desprinde omul de calul său care la însoțit prin istorie. Iar finalul poeziei este apoteotic, citez: "Deși huliți, ei, mânjii când s-or naște/ Stăpâni ne vor găsi, și-atunci, pe glie."

[Tudor Cicu]

Mihai Katin: Rețin că atât Eugen Simion cât și N. Manolescu vedeau în omorârea calului din nuvela „Calul” a lui Marin Preda „un fapt banal”. Dar eu i-am citit nuvela lui Preda cu gândul la filmul american „Și caii se împușcă, nu-i așa?”. Fiindcă literatura are ca suport, întotdeauna, realitatea.

[Tudor Cicu]

Valentin: Și amintirile tale au ceva mai mult din emoția unui moment, sugerat de mine. Observ că și „caii tăi din  vis”  (ca și „dansul din priviri” trimis Georgianei) ne trimit, la memorie, ca la niște fotografii vechi cu disponibilitîți pentru fantezie și escapism. După astfel de mărturisiri (îmi sugera cineva), se poate cunoaște cu adevărat lumea interioară a altcuiva. Iar cât de mare e distanța dintre ceea ce simțim și ceea ce reușim să punem în cuvinte, ultimul cuvânt îl are cititorul. Cred că ești de acord.

[Mihai Katin]

calul romanesc nu  este  asemenea celui din stepa mongola,nu  este al  armatelor napoleoniene  nici al  semeților arabi,este un huțul,un lipițan un  cal de Letea  adică  o  veriga  a esenței  neamului acesta și poate   când   comunismul  a vrut  sa ne  desfacă   genetica interna ,sa o  compromită  calul   a fost  o  jertfa la indemana...

[Stanescu Valentin]

Tudor, m-ai lovit în amintiri! Aveam nouă ani când mă bucurăm de blândeţea lor. Părinţii mei aveau doi cai şi o căruţă imensă şi o şaretă. În câte plimbări i-am însoţit şi ce dragi îmi erau... Abia învăţasem să îi călăresc pentru că aveam o teamă să urc pe ei prietenii mei imenşi. Dar a venit o vreme cruntă, de care cei tineri de acum nu ştiu, când comuniştii ni i-au furat şi i-au dus alături de alţi cai din sat la „Grajduri”, în afara satului unde se încropiseră nişte adăposturi pentru ei. Stăpân le-a devenit un vecin, inuman, care nu i-a îngrijit şi după doi ani au murit de foame şi mizerie... Ne-au luat şi hectarele de pământ şi ne-au dat ¼ hectare la fel ca şi unei bătrâne văduve, noi fiind cinci copii! Aceea era echitatea comunistă!

 

 

unde-s caii mei?

 

unde-s caii mei?

mi-apar în vis

comunişti

ce i-au

ucis

 

unde-s caii mei?

caii furaţi

ce-mi erau

mai mari

fraţi

 

unde-s caii mei?

coame zburând

nechiază

doar în

gând

 

unde-s caii mei?

cât de uşor

ridicau

şaua-n

zbor...

[Tudor Cicu]

Ada: Vrând să-ți mulțumesc pentru comentariu, am stat o clipă cu mâna pe taste ... și gândul mi-a fugit mult în urmă (tata îmi povestea) cum pe vremea anilor ’50 când, pentru împotrivirea bunicului dinspre tată, de a intra în CAP, i s-a înscenat că deține o armă ascunsă în casă și a fost dus direct, fără judecată, la canal la Poarta Albă. Bunicul era cunoscut ca mare geambaș de cai și că făcea negoț cu gaz, sare, cărbune, cherestea etc... în toată Dobrogea. Iubea într-atât caii săi, că atunci când venea acasă (de prin sat) bunica știa asta după cum băteau caii cu copitele în dușumeaua grajdului și nechezau apoi la intervale scurte, repetate. Așa a fost trezită bunica după doi ani de detenție la canal a bunicului, știind astfel, că bunicul a sosit acasă. Semnalul celor doi cai (care simțise și după doi ani prezența bunicului în ogradă), a trezit-o la cinci dimineața din somn, de a sărit direct pe ușă, în afara casei, de a strigat: „Mă, Gheorghe, tu ești?”

[Ada Nemescu]

Un El-Zorab reinventat, și o curgere sinuoasă, inedită, frumos complicată și meșteșugit întocmită,

astfel încât poezia să placă, să atingă inimi. 

Felicitări, aDa