Nu lăsa să crească-o groapă între inimile noastre

când te-depărtezi de mine cu un gând de-o clipă scundă

nu strica tot orizontul câmpului cu flori albastre

rătăcind prin suflet hăul îndoielii ce abundă

nu-ndepărta un zbor de dor strivindu-i aripa c-un semn

îţi dărui inima grădină în care să-nfloreşti etern

din lujer trup spre floare gând la fericire te îndemn

nu alerga voit  în zori spre tot ce-i iluzoriu…

tăcerea din tine

adânc mă frământă

în golul din noi

un greiere cântă...

umblăm fără noimă

pe poteci în hazard

în umbra comună

amintirile ard

muguri de tristeţe

îmi inundă cerul

zborul fără aripi

mi-l înmoaie gerul

din ce-a fost ce-a rămas?

nici frunze, nici floare

livada e seacă

doar fructe amare

dulce vântul mai adie printre frunze şi petale

povestind cu taină mare ce a fost şi ce-o să fie

îl ascult nu-i dau crezare gându-mi zboară-n căi astrale

agăţat de-o umbreluţă din floarea de păpădie

dau cu zarul ce-o să fie nu mai ştie nici hazardul

fac negoţ cu orizonturi pentru aripi visătoare

încurc rimele-ntre ele eu sunt şeful eu sunt bardul

slobozind cuvinte-n lume fluturi căutând o floare

coama vântului…

În tăciunele din vatră se-ntrezăresc limbi de foc

jocul lor mai dăinuieşte în amintire pe tavan

în pereţi oglinda mută şi-n cuvântu-mi adormit

zborul clipei e cădere - lacrima stinsă a serii

Aud strigătul zăpezii către matca ei din nouri

fulgii razelor de lună se topesc pe fruntea zării

în oglinda cea bătrână lumina e tot mai rară

iar căldura-mbătrâneşte - rotocoale-n hornul casei

gândul singur se ascunde într-un ieri…