Se-ațin Bucegii de mână

În iureșul vremilor noi

Cordoane de nori se adună

Să-și scuture brazii-napoi

Se-ntorc vijelii de la soare,

Se‐nchide văzduhul curat

Pierdută-i…

Jumătate din cer coboară

în visele celor ce nu vor să plece.

Ei sunt Atlanții care cred încă

în puterea lor de a schimba lumea.

Cealaltă jumătate rămâne răscolită,

legată în lanțul obișnuințelor terestre.

O ploaie, un vânt, un coșmar.

De multe ori, jumătățile de cer își fac de lucru

și uită pentru ce sunt aici.

Dar Tunetul le adună și

le rânduiește la locurile  lor.

Atlanții își văd de…

În fața Cuvântului deschid fila tăcerii,

Tăcere aspră, de gheață în filigran

De ce aș putea eu să reformulez

anticele hieroglife, când și virgula-mi 

zace obosită într-un colț?

Vreau să uit respirația crudă din prima Carte,

născută ca un film dur, fără titrare,

Mă voi duce în lungul liniei

de poveste adevărată, iar cuvântul meu va fi 

rupt dintr-un suflet ce a rămas să-și 

tălmăcească aventura…

În coapsa renilor de tundră

îmi recunosc tăria de început a ciclurilor vitale.

De acolo sorb și-mi reumplu resorturile 

goale, epuizate în timp atât de scurt.

Mă creez și mă reconstruiesc cu fiecare

mișcare de atlas ce se inițiază în fuga renului,

în saltul întins după ultimul smoc de iarbă.

Caut adevăruri uitate ale primelor generații

și nu găsesc decât distorsiuni imprimate

într-o uriașă memorie…

Să îți inchini amurgul unei zile,

Drapel să faci din urmele de nori,

Ce vrei să scrii în lungul unei file ?

Înalt visezi dar nu mai poți să zbori.

Oh, trupul tău ce tremura fierbinte

Pe fiecare verb ce-l  condeiai,

Acum despici c-o virgulă, cuvinte, 

Dar nu mai ai minute să mai stai.

Lăsând în urmă munții de trohei,

Ștergând ușor catren după catren,

Lași lacrima să curgă dar închei

Sperând că…

Mă întreabă mama, mă întreabă morții,

Ce este tristețea și de ce mă doare.

Le răspund în șoaptă, stând în pragul porții,

Nu mai plânge, mamă, peste tot e soare.

Aeru-i fierbinte, parc-ar vrea să plouă 

Lacrimile tale  fi-vor rugăciune,

Să ne reunească, iarăși, pe-amândouă

Și să se-mplinească, încă o minune.

Mama-și culcă umbra sub castanul bolții,

Liniștită pare, din adânc oftează,

S-a lăsat…

Din secundele purtate prin oceane de impresii

Ard pe cele nesemnate, transformate în obsesii.

Ard și mă cufund în zone cu etape de-așteptare,

Unde umbrele-s stăpâne, soarele nu mai răsare.

Unde caut doar răspunsuri la-ntrebările-nvechite,

Ce văd că se-ascund în suflet drept ecouri ostenite.

Zboară albatroșii-n linii peste gândurile multe,

Porțile-mi deschid continuu dar nu vor să mă asculte

Și rostogolesc, banal,…

Rămâi pe locul tău și-ascultă

Cum izvodesc din munți, copaci

Și cum foșnesc coroana multă

Cu aripi mari de vârcolaci.

Se leagănă în ritm arhaic 

Prin semne scrise de demult,

Parc-ar forma un arc voltaic 

Sorbind lumina în tumult.

Creștem cu ei în rădăcină,

Legați mereu de un pământ,

Ne pare doar că n-avem vină,

Așa făcut-am legământ.

Altare ridicăm credinței

Și îl iubim…

De ce aș vrea să-mi neg destinul,

S-arunc povara unor pietre,

De ce refuz să-ngrop prea plinul 

În soclul anticelor vetre?

Când din adâncuri mi se iscă

Lumini și umbre deșănțate,

Văd cerul, parcă mi se mișcă

Și-n miez de sânge mă străbate.

Nu-mi seacă apele-n tumulturi,

Nu-mi sună clopote a moarte,

M-alătur zborului de vulturi

Și-mi duc tristețea mai departe.

Dar număr chipuri…

Și dacă cerul se răstoarnă

Și-mi lasă-n buze gust de toamnă,

Să-mi vii din nou în miez de noapte

Cu ochi de gheață pe sub moarte.

Să vii când se deschid izvoare,

Când urșii nu mai au hotare,

Când văile urlă-a durere

Și eu mă rog a reînviere.

Și rup altarele pictate,…

Mă doare cerul când respir lumină,

Când se-ntretaie stelele sub mine,

De talpa-mi goală, licurici se-anină

Să nu mai uit cărarea către tine.

Mă-nchid în sânul alb al dimineții

Vorbele cad, sunt pietre pe trotuar,

Domol pășesc în raiul tinereții

Cu pașii mici ca într-un  sanctuar.

Și  clipe număr pe-un bătrân abac,

Nisipul…

Când macii roșii

se vor deschide petru a treia oară,

voi auzi sunetul divin al culorilor.

Când inima mea

va bate în ritmul Bolerou-lui

și ecoul ei va răstigni simțurile 

dezlănțuite fără voie,

când limitările conștiente 

se vor îneca în spuma aspră 

a gândurilor blocate,

atunci voi începe să trăiesc…

Trăiesc în cercul timpului meu,

Din acest univers intangibil,

Mă doare clipa, sufletu-i greu,

Aripi se frâng, invizibil.

Cuvintele zac, risipite pe câmp

Inutile și seci, fără soare,

Arse demult, în creierul tâmp,

Ostenit de lungă-așteptare

Și nu mă găsesc nici îngerii mei,

Strig din plămâni pe tăcute,

Nebună  coasă, vrei să mă iei

Dar zilele nu-mi sunt trecute.

Anii rămași erup…

Spune-mi că nu ai plecat, agitând norii de gheață,

Spune-mi și că m-ai iertat într-o altă dimineață,

Spune-mi azi ce va fi mâine,  dacă ne vom întâlni,

Ca un abur cald de pâine te-oi chema și-ademeni.

Paradisul  înspre  care mă îndrept adeseori,

Nu-i al meu, mereu dispare, mă îmbracă în fiori.

Mă condamnă la uitare  tot ce nu am spus cândva,

Somnul pleacă, nu am stare, de-aș mărturisi cuiva.

M-ai legat cu funii…

Într-un colț de lume, de îngeri uitat,

Departe, pe-o culme, sub un cer rotat,

Săvârșindu-și anii, un bătrân călugăr

Frate cu vulcanii, nu le găsea număr.

Pietrele  din juru-i, crăpaseră toate,

Bătrânul, cu leacuri și frunze uscate,

Cu pânză de rouă, culeasă  pe  zori,

Descânta copacii străbătuți de nori.

Nu-și spunea povestea nimănui, de fel,

Era aspru-n sine, se-ngropase-n el

Vocea-i de metal…

Când m-a trimis pe pământ,

Sursa Supremă mi-a încredințat

o misiune năucitoare.

Fiecărui suflet întâlnit să-i dau

o bucată din sufletul meu.

Păi cum, Doamne, așa, degeaba ?

Da, așa.

Și eu cu ce rămân, Doamne ?

Asta ți-e misiunea. Să găsești calea

prin care să dai și totuși, să ai.

. . . Și plecă în infinit.

Așa, deci.

Sursa mă vrea zdrențuită,

măcar ca lecție.

Dar, daca nu…

Sângeră, mă sângeră, mă străbate peste toate,

Mă ridic când fulgeră inima și nu mai poate.

Strigă-mă, mai strigă-mă, sunt aici, tu ești departe

De mă uiți, visează-mă, v…

Într-o zi pe înserat, m-apucă un dor nebun,

Să las totul terminat, dar să-mi iau și rămas bun.

Zis-făcut, n-aveam în casă nici pisică, nici cățel,

Și gândeam la idealul de a-mi fi stăpân de fel.

Doară singur și senin precum porțile de piatră,

Nu mai pot să beau un vin, timpul văd că nu mă iartă.

Iau în rucsac niște pietre, ce se spune că-s de leac,

Proptite pe lângă casă, de-mpliniseră un veac.

Le ridic  cu…

Stau în mijlocul reflectoarelor și continui

să sting pe rând, felinare, spre mirarea

ultimilor artiști care coboară cortina.

Felinarele pâlpâie ușor, într-un duios 

rămas bun și intră-n întuneric.

Eu, însă, știu că lumina lor are alt drum,

negândit, trasat de mâini nevăzute.

Mai știu că la capătul drumului,

flacăra nearsă izbucnește în mii 

de artificii, care pornesc spre alte

labirinturi, pe căile…

Alăptat la sân de zee și-nfășat în clar de lună,

În parfum de azalee, ursitoarele adună.

Fac în cerc vraja chemării, șoptindu-și secretele,

Pregătesc clipa serbării, aranjând planetele.

Să-l primească pe întâiul prinț de seamă în ținut,

Care stă la căpătâiul veacului ce a trecut.

Va fi cunoscut în soartă ca Prințul de Diamant,

Ce deschide-ntregii lumi porțile către Levant.

Să-l cuprindă o iubire, ursitoarele-i…