în noaptea care țese umbre-n geam,

un pas se-aude, dar nu știi de unde

e poate vântul, poate-un gând hoinar,

sau poate-un dor ce-n suflet se ascunde

pe cer o stea se-aprinde ca un semn

care-n tăcere vrea să te îndrume

ți-arată la zenit un tainic drum,

un drum ducând către o altă lume

îți pare că tăcerea spune tot,

ascult-o bine, nu vorbește-n van

în ea se-ascunde-un adevăr dorit

și-un vis ce încă-și caută…

mă întâlnesc cu moartea din când în când

- ce mai faci? mă-ntreabă ea surâzând

- bine, încă mai fac o umbră pe pământ

dar nu pot să știu până când,

cât mă mai lași în aspra lumină...

- stai liniștit, nu te îngriji de mormânt

nu-ți mai ucide timpul plângând

te mai las o vreme să umbli prin tină

prin ger, prin arșiță, prin ploaie și vânt

până când vremea de dus o să vină

vei pleca în zbor nevrând, tremurând

către o altă lumină, mai pură, mai…

sub poală de cer cenușiu sfâșiat de cocori

toamna-și așterne covorul său de miresme ciudate

frunze ruginii se rotesc în dansul lor spre pământ

și se-ncing într-un văl de tristețe izvorând din adâncuri

pe ramuri goale, vântul suspină domol

adie peste suflete ce mai păstrează fărâme de foc,

de soare cald și grăbit acum spre alte tărâmuri

îndepărtându-se pe aripi de frunze care șoptesc:

„ne părăsește, dar ne lasă atâtea…

ca un zeu plictisit, din vârful olimpului
îmi vine câteodată să săr -
rebegit și nocturn ca bufnița timpului
durerea mea-i cam trasă de păr

în hruba mea din răscrucea vântului
îmi iau gândurile în răspăr
pe-o stâncă la marginea pământului
doi oameni împart un măr...

acesta - zic eu - adevăr...