când departe voi fi, iubito, cată-mă

acolo unde hălăduiesc în pustiu...

cu vinuri amare și miere îmbată-mă!

mi-e de-ajuns un semn al tău ca să viu

când destrămat voi fi, adună-mă

la casa ta de iasomie și dor!

în palmele tale fierbinți împreună-mă

și suflă peste mine cu pașnic fior!

când neîmblânzit voi fi, coase-mă

de fermecatul și zburătorul tău covor!

cu palmele calde pe ochi apasă-mă!

dormind mă poți iubi mai…

de nimic nu ți-e teamă pe lume de ai

brațul de stei, arme bune si cai!

n-ai frică de canalii, de Omul Spân

de Omul Fățarnic ori de Cel Păgân

de Femeia-Șarpe, de șarpele din stog

de Bizonul Negru ori de Inorog!

nu-ți bântuie pieptul Neantul, Neființa

în șa drept să stai ți-e toată silința!

te-nsoțesc necurmat pe cărările Sorții

cochetând și râzând Slujitoarele Morții

slujitoarele tinere purtându-și…

încă o zi mi s-a prelins sub pleoape
în ochii mei n-a mai luci vreodată
dar simt sămânța ei crescând aproape
chiar dacă-mi spune corbul: ”niciodată!”

cu un surâs luat ca o creanță
mă las sedus încet de lumea caldă
a viselor... ce-n ochii mei se scaldă...

în zori pornesc la drum cu o speranță
chiar dacă-i grea... și-adesea-nlăcrimată

chiar dac-aud ecoul: ”niciodată”!...

am adormit... și m-am visat copil
cu ochii mari, preaplini de întrebări
de nu erau pe lume-atâtea zări
câte-aș fi vrut în suflet să cuprind

tânăr apoi... cu suflet încărcat
de vise... și speranțe... și idei...
în ochi lucind ca jerbe de scântei

dar crud am fost de viață-mbrățișat
și fără milă strâns de brațul ei!

iar visul de copil s-a spulberat...