Ler

[Alina Ilie]

Se închipuia mirean,
Fruntea’ncruntă o plecă,
În pământ voia să intre
Și să nu mai sufle an,
Poate, se îndupleca
Să s-arate curat printre
Frații lui de’nchinăciune,
Toți fecioară lacrimă,
Cu smerenia în tâmplă,
Neatinși de goliciune,
Clari la gând de patimă.

Nici visare nu se-ntâmplă,
fără
Voia Domnului!

În el mocnea șovăială
Într-un gol de inimă,
Lângă maica trupului
Care fără îndoială
Rugăciune animă
L-a pus, reazăm nepătat,
De sfinți, la o mănăstire
De copil neîndurat
În drag și dor, căpătat
Pomană vie, învestire
Întru slujbe, preacurat.
Acum, zvelt flăcău cânta
Rugile din înserare,
Cu o lacrimă în barbă,
Una ce nu se zvânta,
Năzuind la dezlegare.
Gându’-i gol, privire oarbă,
O simțea cu sufletul
Pe fata popii, din deal,
Ochii ei-i erau menire
Viselor, și umbletul.
Starețul cărunt, leal
Vieții fără prihănire,
Citi-n clipire biletul
Omului purtat în piept
Și chemă la sfat,
De-a-ncălzi și urletul,
Sinod, să pecetluiască drept.
Firescul a triumfat
Din gândul preaînțelept,
Și-ncruntul l-a tămâiat,
Dezlegând viat promis.
Lacrimi crucea guler
Spală duhului cel mângâiat,
Domnul i-a zâmbit în vis
Blagoslovind cântu’-i ler.

[bolache alexandru]

O poezie cu tentă monahală care suferă probabil datorită faptului că nu reușește să atragă cititorul. 

[Grig Salvan]

Un text cu subiect din viața monastică, unde frământarea și „gâlceava” dintre trup și suflet e canon zilnic, ispita pândește permanent, lumescul și spiritualul se confruntă în sufletul celui dedicat Domnului. Subiect interesant, dezbătut adesea în literatură mai ales în textele de proză, pentru că e vorba de o narațiune lipsită adesea de un fior liric propriu-zis. Lectură interesantă, totuși, în pofida limbajului mai contorsionat gramatical, mai greoi la lectură.

[Vasilisia Lazăr]

Poezia are intenție spirituală și tematică religioasă, evocând frământarea unui tânăr între chemarea divină și ispita omenească. Atmosfera e de baladă sacră, cu ecouri arhaice și lexic biblic, dar exprimarea este greoaie, încărcată și pe alocuri confuză. Ritmul se frânge, iar sensul se pierde în construcții forțate. Emoția există, dar forma poetică nu o susține suficient — lirismul se îneacă în verbiaj.