Flori întunecate (de Ziua Unirii)

[Rotariu Dorel]

Ni-s triști strămoșii, Mamă, când văd că tot descrești,

Din cer, vor să strecoare sub lespezi frământări,

Ca să adune-acasă români din patru zări

Și peste arc de veac, cămașa-ți să-ntregești.

 

Îți sfredelesc adâncuri aceiași cruzi stăpâni

Ce-n cimitir prefac pădurile-ți bătrâne...

Rănite toate urlă: ”Deșteaptă-te, române!”

Și bobu-n spice plânge, să nu-l azvârli la câini...

 

Recită-n valuri Nistrul, trist ”Doina” lui Mihai,

Pe Ceremuș coboară balada cipriană,

Strămoși, sare presară pe neînchisă rană,

Iar horile-s mai triste-n sărbătoritul plai.

 

Azi, degete din puști ce-au tras la Mărășești,

Pe cei din diadema frunții-i amenință,

Să nu-ți mai subțieze boarea de credință

Că mândră-n dansul lumii mai poți iar să pășești!

 

Vrea aurul din grâne sărut de soare iar,

Sporesc ciorchinii roșii prin jertfa ce s-a scurs,

Spre zări senine zboară un tricolor recurs:

Pogoară, Doamne, pacea-n străbunii de hotar!

 

Pe-altița sărbătorii porți flori întunecate,

Sunt triști strămoșii, Mamă, că nurii toți îi pierzi,

Din vrerea lor vor naște la sânu-ți muguri verzi

Ce-or presăra-n destinu-ți, clipe nestemate!