Copacul tremură lacrimi de culoare

larvele de cristal

transformă rădăcinile în sticlă

razele gravează în scoarță lumina zorilor

frunzele

îmbălsămate de flăcările dimineții…

din ochii ei curg cristale de sfială

ca o pictură se-ntregeşte-n culori spulberate

pensula se joacă prin părul ei

apa îi sculptează pielea în miresme de vară

doar valurile o cunosc

nici iadul, nici raiul

nu îndrăznesc să-i clipească

dar o urmăresc cu lăcomie

focul să-i sărute tălpile

gheaţa să-i mângâie sufletul…

Cu genele ca raze penetrând subtil privirea

–un izvor furat de patimă și dragoste febrilă–

acoperă-n muţenie visul zilei muribunde

iar liniștea incepe-a glăsui în nemurire.

m-a eclipsat
mântuirea paginilor
arse de cuvinte.
plâng literele umile,
sugrumate
de cerneala sângerie.

prin degete
îmi curg izvoare de iluzii;
spinii cărților mutilate de gând
m-au mângâiat nevralgic.

reciful sufletului
sfâșie neantul.

toate luminile au tăcut...

cuprinde-mă în vid,
povestește-mi timpul.