Călătoria sufletelor

[Monica Pester]

La miez de noapte-n criptele deschise

În valuri mari se pregătesc s-apară

Spre locuri indicate și precise

Fantome noi ce zăbovesc pe-afară.

În lumea întunericului și-a esenței

E ora lor în care-și fac de cap,

Jucând la roată clipa existenței

Simțind o vreme că nu mai încap.

E ora când deschid portaluri toate

Visele-și cheamă, să le înconjoare

Când se desprind cu greu de gloate

Găsind singurătății o valoare.

E timpul celor care uită să adoarmă

Călătorind în spații iluzorii,

N-aud nici sunetele de alarmă,

La fel cum se prezintă regizorii,

Se-nclină demn, cu reverență-adâncă

În fața unui public nevăzut

Nu mai primesc deja nici o poruncă

Sunt goale, cu trecut necunoscut.

Și stau în locul lor de curățare

Un veac sau două, greu de hotărât,

Până să iasă iarăși la plimbare

Un suflet ce-i spre viață izvorât.

[Vasilisia Lazăr]

Poemul tău, Monica, se așază la granița dintre vis și revelație, între materie și spirit. Este o meditație poetică asupra morții privite nu ca sfârșit, ci ca proces al curățării și al renașterii — un parcurs inițiatic prin tărâmurile invizibile ale existenței. Tu nu descrii moartea cu teamă, ci cu seninătate metafizică. Imaginile tale („La miez de noapte-n criptele deschise”, „E ora când deschid portaluri toate”, „Stau în locul lor de curățare / Un veac sau două…”) construiesc o viziune ordonată, aproape ritualică a lumii de dincolo. Universul de după moarte este o scenă — „cu regizori”, „public nevăzut” și suflete care „se înclină demn” — metaforă subtilă a dramei cosmice a existenței, în care fiecare suflet joacă rolul său și se întoarce apoi, purificat, în ciclul vieții.

Tu scrii cu limpezimea celui care a privit dincolo de aparențe. Limbajul, aparent simplu, ascunde o profunzime filosofică. Moartea nu mai este aici o spaimă, ci o necesitate cosmică, o poartă de trecere între planuri. Cuvinte precum portaluri, curățare, izvorât trimit la o concepție spirituală holistică, în care trupul și sufletul nu se exclud, ci se succed într-un dans al energiei universale.

Versurile au un ritm blând, aproape hipnotic, ca o mantră de lumină și împăcare. Finalul oferă sens întregului poem: „Până să iasă iarăși la plimbare / Un suflet ce-i spre viață izvorât.” Este imaginea renașterii, a revenirii ciclice, a eternului început care nu se sfârșește niciodată.

„Călătoria sufletelor” este, așadar, o poezie a metamorfozei, o punte între lumi, un imn al continuității. În vocea ta se simte nu doar poetul, ci și vindecătorul — acela care știe că moartea nu este distrugere, ci purificare, eliberare și întoarcere la lumină. Felicitări, Monica! Ar fi și niște mici aritmii, dar pălesc în fața profunzimii și viziunii tale. 

[Chris]

Textul, mai ales ultima strofa, pare potrivit pentru vremea de afara si  pentru sarbatoarea care se apropie - nu e a noastra, dar se pare ca se sarbatoreste si pe la noi. 

[Monica Pester]

Sufletele nu se pierd. Se duc săa se odihneacă și să se încarce pentru un nou șir de lecții. Cred cu tărie acest lucru.

Mulțumesc frumos Grig, prietene, în primul rând pentru că mă citești atent.

[Grig Salvan]

Stranie revenire în lume a sufletelor pe veci adormite. O pendulare a sufletelor între lumea de dincolo și lumea materială, purtate de dorul de a reveni la viață, pentru că sunt făcute nu spre nemișcare, ci spre viețuire. Interesantă viziune.