Bătrân abac

[Monica Pester]

Mă doare cerul când respir lumină,

Când se-ntretaie stelele sub mine,

De talpa-mi goală, licurici se-anină

Să nu mai uit cărarea către tine.

Mă-nchid în sânul alb al dimineții

Vorbele cad, sunt pietre pe trotuar,

Domol pășesc în raiul tinereții

Cu pașii mici ca într-un  sanctuar.

Și  clipe număr pe-un bătrân abac,

Nisipul din apusa mea clepsidră,

Să-mi amintesc aroma de tabac

Să mă-nfășoare iarăși, ca o hidră.

Se stinge Luna, a jucat un rol,

Și-n treacăt îmi aruncă o privire,

Dar ce se vede-i doar un suflet gol

Ce mai așteaptă-o altă  devenire.

Din anii duși, se-ntorc ecouri mii

Aduse-n  portative nevăzute,

Se mai opresc doar dacă suntem vii

Și ne-amintim de clipele pierdute.

[petrut dan]

Un poem frumos, mi-au plăcut tare pașii aceia mici '' ca într-un sanctuar'' din ce în ce mai bine, fără sesizările colegilor, o scriere de apreciat, cu drag!

[Maria Mitea]

 ”Mă doare cerul când respir lumină, ...”  să ajungem să respirăm lumină ...   durerea se ridică la  cer, iar strigătul parcă  (speră) să fie auzit ... ”Mă-nchid în sânul alb al dimineții ... este sinceritate aici, deschidere, poemul este ca o Invitație în casa Sufletului ... 

un pic m-aș opri aici ” Vorbele cad, sunt pietre pe trotuar,” se citește mai greoi ( în comparație cu restul) ... dar poate așa trebuie să se citească, 

[chindea maria elena]

Umplerea prin golire este înălțarea pe-o altă treaptă a perceperii Monica, șarpele care-și lasă în urmă pielea în care i-au murit trăirile stoarse de seve până la ultima picătură. Din când în când ceașca vieții trebuie golită pentru a face loc noilor ambrozii! Și asta nu înseamnă risipă ci economie eficientă! :)

Mi-a plăcut!

[Nikol MerBreM]

Frumos, chiar dacă trist, periplu prin ,,anii duși"! Îmi plac mult metaforele inedite din versurile: 

,,Mă doare cerul când respir lumină,

Când se-ntretaie stelele sub mine,

De talpa-mi goală, licurici se-anină

........................................................

Mă-nchid în sânul alb al dimineții"

Drag,

Nikol

[Grig Salvan]

Un cântec nostalgic domol, frumos curgător, cu o prozodie bine construită, cu discurs poetic plin de plăcute surprize verbale și imagini originale. O meditație calmă în „dulcele stil clasic”. O lectură deosebit de plăcută.

[bolache alexandru]

O poezie foarte frumoasă! Privind în urmă vezi frumusețea trecutului și ai puterea să înfrunți viitorul. Raiul tinereții este într-adevăr mirific dar și bătrânețea are farmecul ei. Cu prietenie!

[Monica Pester]

Comment-ul tău, Lisia, îmi descrie perfect starea de spirit.

Pentru astfel de înțelegeri, eu îți mulțumesc !

[Monica Pester]

Când accepți trecutul,  poți să te resemnezi sau nu,  important este doar că nu mai ai întrebări despre viitor.

Mulțumesc, dle Katin.

[Vasilisia Lazăr]

Poemul tău e ca o ninsoare a dorului care cade pe suflet şi acoperă tot ce e gri, şi pământiu, şi pustiu… Versuri născute din dureri mute, prefăcute-n cuvânt dulce-amărui precum sâmburele de migdală. Născute din nostalgie, din dor, din tristeţea iubirii pierdute, dintr-un jind fără saţiu. Ești ca o pasăre rănită, cu aripa frântă, silită să-şi ducă existenţa pe pământ, Monica. Frumos!

Ai câteva mici aritmii, dar versul Vorbele cad, sunt pietre pe trotuar se simte cel mai mult. Poate o inversare ar ajuta cât de cât: Cad vorbele, sunt pietre pe trotuar. 

[Mihai Katin]

Și clipe număr pe-un bătrân abac,

Nisipul din apusa mea clepsidră,

Să-mi amintesc aroma de tabac

Să mă-nfășoare iarăși, ca o hidră. este un catren esential,este atat de uman ,are o tristete a resemnarii si in acelasi timp a acceptarii trecutului ca pe un tarm de care fara sa vrem tot ne vom desprinde
cu multa admiratie