SONET LXVII

Când clipa se destramă și vine ziua-n care

Figuri de lut se sfarmă, se-mprăștie și pleacă,

Plătesc tribut cu trupul, apoi urmează: „dacă”...

Și nimenea nu are răspuns la întrebare.

Un nou tărâm de ceață… Misterul îl îmbracă,  

Îl taie pe din două și ia din fiecare

Simțirea și speranța, și nicio evocare

Nu readuce viața din calea ei opacă.

Ciudată înmulțire a vorbelor…

Știu să mângâi argila

până devine mătase.

Să-i macin fibra grunjoasă

și s-o înmoi în lacrimi.

Vasele mele toate plâng.

Când Luna își strecoară

prima rază să desfacă bezna,

ulcelele și oalele își prind mîinile,

horesc bucuria întâlnirii 

cu raiul conștiinței trezite,

cu raiul neadormirilor

și  al luminii veșnice.

Iar când sufletul meu va înceta

să se mai adape din

taina creuzetului, voi…

noi doi avem ceva în comun

dragostea

frica de ziua de mâine

moartea

precum cea mai scurtă mișcare a degetelor ce mi-au trecut

vreodată prin păr

 

mă obișnuisem să-ți rostesc numele în fiecare seară

cum făcea dumnezeu cu numele lui iuda

sau al smochinului fără roade

după mintea fecioarelor neînțelepte dar nu la fel de puternic

să le fie exemplu

 

mult timp după ce am crezut că murisem

am înțeles că viața înseamnă mai mult decât…

Gândule, cu gust de plânset și dorință de uitare,

Ai pierdut din prospețimea ce te prefăcea în vis,

Nopților, dai întuneric și-adâncime de abis,

Transformând apropierea într-o lungă depărtare.

.

Ochilor le-ai luat sclipirea și lumina din privire,

Lacrima de bucurie, cu tristețe-ai tulburat,

Spiritul copilăriei, în durere-ai preschimbat

Și-ai făcut, din multe clipe, mohorâtă amintire.

.

Nu mai ești, ca-ntotdeauna, o cărare…

Se-adâncea grâu-n visare, 

fraged ca un prunc de lapte;

Ceața-i cântă, el tresare;

Din păduri se-aud doar…

                              Brâncuşi printre noi

                                         daltă urcând

                                                 curbura

                                                       unui

                                                      gând

                                                              Brâncuşi printre noi

                                                              bolta-n…

(SONET LXIII)

Mai lasă-mă o vară de mii de ani lumină

Să mă îmbrac în rouă și-n faldurile sale,

În valsul unui șipot, voi rătăci agale 

Și-n glasul meu vor crește sclipiri de violină. 

Și florile purta-vor parfumuri siderale,            

Iar fluturii zbura-vor tăcerea pe colină,

Doar flori de tei să cadă din clipa fără vină  

Când somnul voi petrece pe aripile tale.

Și-n lacul de mătase și în…

m-a aşezat pe un taburet îngust

mi-a aprins un reflector puternic în ochi

două suliţe agresive (făceau parte din scenariu) căutau

înspre pupilele mele mărite de groază

– nici nu ştiţi ce stresante sunt! –

ca în beciul arestului

masa

avea picioare de fier-cornier

blat din PFL melaminat

pe care cineva scrijelise cu dinţii

(apucasem să citesc până m-a orbit spotul)

Hai eliberare!

„Ţine-ţi…

Nu mi-este frică de a alege

Nu mă tem

De cine dă cu zarul

Doar de cel ce ne umple paharul

Când setea ni se lipeşte de piept

Şi aflu concret

Că deşertul poate fi lângă buze

Sunt stări confuze care

Ne învaţă cum să ne târâm înainte

Câte doi sau doar fiecare

Cum să urlăm din două cuvinte

Crezând că se crapă măcar un pic

Poarta de sus şi un înger mic

Aruncă cu îndurare

Peste necuprinsa…

caut prin lucrurile tale ceva ce credeam că

e dreptul meu să păstrez

nopțile în care luna rămânea pe buza paharului

vinul ce rămânea în noi

cei rămași cu privirea agățată de cuiul unui vers

în care și moartea avea partea ei

de durere



închideai tot

iar eu credeam că sunt singurul care adorm

cu lumina aprinsă



mă bântuiau spaime și meri cu oasele înflorite

până la pământ

primăvara

îți număram firele de păr…

la Dragobete

doar femei de zăpadă

în vis de gheață

Costel Zăgan, Cratima poeziei

nu m-am născut în hong kong, dar vă jur!
sunt cea mai transparentă fereastră din lume,
când lacrimile fierb în sânge ca mustul
îți poți lipi nasul sau fruntea de mine
fără să-ți las semne-n piele,
direct pe inimă poți scrie cu degetul
de parca ai scrie-n
nisip,
îmi poți citi umbrele-nghesuite la geam,
sau buzele,
poti gravita spre ele
când vântul te bate printre zgârie-nori

Știu.

A venit momentul ca circuitele să-mi ardă

la capacitatea lor genică.

De ce n-or fi făcut-o până acum?

Le-a fost teamă să nu-și consume telomerii

Trăiesc greșit în fibrilația zilelor de ieri,

așteptînd ziua de mâine să devină caducă.

Știu.

Iubirile mele s-au transformat

în fluturi albi și s-au disipat

într-un Univers hulpav,

care mi le-a luat fără

să-mi dea nimic în schimb.

Iar eu…

Curgi Tăcuto printre ramuri!

Te iubesc din geană-n jos;

Arde-n mine rădăcina

Însetată de frumos.

Vulpea visului se-ascunde

Sub tufanii vorbitori;…

Să mai scrii despre iubire? ...ce-ndeletniciri vetuste...

Azi se spune că-i prostie, timp pierdut, vederi înguste,

Tot ce se putea descrie fost-a scris deja de alții,

Au cântat-o toți poeții, toate mințile, toți psalții. 

Ce-aș avea eu a mai spune, ce-aș putea mai mult să scriu,

Cum să definesc iubirea și mai bine s-o descriu?

E atât de perimată, nu mai este ce a fost,

Orice-aș scrie e zadarnic, e balast, e fără…

Daţi-mi o chitară,

vreau o chitară

acordată perfect

şi-un tramvai spre parc.

Lăsaţi-mă să rătăcesc,

vreau să umblu nevăzut

printre băncile solitare

cântând la chitară.

Oameni ai ordinii publice,

nu mă-ntrebaţi ce sunt

şi cine sunt!

Eu, oricum,

nu fac nici un rău

cu chitara în mână.

Salut îndrăgostiţii doar,

ce se-mbrăţişează, în parc,

cu gesturi…

                                 mâţişori de-alun

                                   curgând domol

                                                cântă în

                                                     cheia

                                                         sol

                                                              mâţişori de-alun

                                                              pe ram desfac

       …

Sunt născută-n toiul iernii

Și tot iarna vreau să plec,

Să îmi iau ofranda verii,

Cu zorile să mă-ntrec.

Mă întreb câteodată

Focul, când va fi să-l sting

Și îmi vine-așa, deodată,

Stelele să le ating.

Și de colțurile Lunii

Să m-agăț încetișor,

Să am iar semnul minunii

De-a purta în suflet dor.

Du-te, mamă, și mă naște

Înc-o dată și-nc-o dată

Și, când vine Sfântul…