mergând la culcare

lumina îşi scutură veşmântul

pe creste de colnice

unde încă mai unduie îndurerat

un prezent fără trecut

amurgul topeşte în vase arămite

paşii sleiţi de povârnişul zilei

zbor uşor le este izvorul nădejdii

melos de umbre cadenţează

în palme bătătorite tăcerile

ierburile îşi descântă una alteia de deochi

luna le seamănă argint în plete

eu mă aşez lângă pomul din faţa…

îmbracă-mă cu tine

dragul meu

rămână doar ninsoarea din păr

şi de-mi va fi prea cald

stinge-mă cu o lacrimă

naşte-mă iarăşi copac

fă-mi verde cuvântul 

adună-mi obrajii sub picăturile iubirii

şi spală-mi toate nopţile plânse vreodată

desenează-mă linie în palmele tale

nu-ţi fie teamă

că nu vom atinge vreo margine

fundătura ne va mărturisi

dacă apusul e-n…

nu-mi place toamna

miroase a străzi bolnave

și-a câini loviți de mașini

a iederă cățărându-se pe ziduri mucegăite

odată cu plecările

mi-aduce aminte de tot ce-am pierdut

dar mai ales de ziua 

în care am știut că mama

nu-mi va mai răspunde niciodată la telefon

nu-mi place toamna

și nici nu cred c-ar mai putea naște în mine idei

ori poezie

totuși îți scriu

așa cum o fac în…

Mesteceni albi

Cu ramuri negre

În zare par s-aţină norii

Ca nu cumva

Să umple câmpul

De scame albe,

Derizorii...

Mesteceni albi

Cu ramuri negre

Sub orizont pe nori îi mână

Ca nu cumva

Să troienească

Salcâmii-nalţi

De la fântână –

Popas de corbi

Şi de iluzii...

Mesteceni albi

Cu ramuri negre...

băierile întunericului

se desfac peste zidurile palide

ale bătrânului burg

tramvaie în agonie

cu gemete tot mai stinse

îşi culcă povarnice trupuri

lăsând loc unei muzici

născute din sumbrele ceţuri

ale asfințitului

adâncind tenebre

noaptea închide pleoapele seninului

trăgând obloane caselor

în care oamenii nu mai doresc

să facă dragoste

o linişte…

dimineața

îmi mai desprind

un strat de iluzii

de pe gene

ca și cum visele sau urmele lor

s-ar putea atât de simplu spăla

cu sarea din lacrima

rațiunii

rătăcesc prin mine

ca printr-un parc pustiu

cu frunze moarte pe alei

și bănci scorojite

de uitare

e-atâta liniște

și nicio pasăre

sunt atâtea cărări

și nicio urmă

doar eu

copac bătrân…

răpciune se-aşterne în parcuri

ca un apus răstignit peste lume

aleile-şi adună la capete cerul

eu îmi flutur eşarfa

de parcă aş pierde pe cineva drag

ziua aceasta mi-aduce aminte de mâinile tale

crengi înflorite în care cântă privighetorile

până fac să danseze seva copacului

și nu știu de ce

slovele mele îmi par doar niște greieri rătăciți

prin ierburile mult prea înalte

din ultima lună de…

încep dimineaţa târziu

cu un ceai negru în care strecor

fiorii unor bucurii relative

de la balconul alăturat

un el şi o ea îmi zâmbesc afabil

camuflând neîmpliniri

ce au coborât de mult în oase

rozând încheieturile

pe trotuar trecători îngânduraţi

merg parcă la întâmplare

purtându-şi umbra speriată

fete bătrâne

şi veşnic îndrăgostite de altcineva

înfloresc…

Arpegii de toamnă târzie

O frunză, în noapte, suspină

Din lacrimi se scurge rugină

Și plumb, și regret, și ftizie.

Cad ploi ca-ntr-un antic diluviu

Un stol de cocori emigrează

Copaci, pustiiți, intonează

Prohodul frunzișului-fluviu.

Și gem țintirime de apă

O brumă în plete-mi coboară

Strivită-i iubirea din vară

Un gând reumatic mă sapă.

Când visele-ncep să pălească

Și…

coborai dintr-un trecut îndepărtat

o existență în care ne-am iubit

și-n care îți născusem cei mai grozavi fii

nu știu care dintre noi a murit primul

m-ai regăsit la fel de frumoasă

poate mai înțeleaptă cu câteva ere

în care te așteptasem

printre vântoase năucitoare

rătăcind

între moarte și viață

am ridicat mâinile spre cer

erau aspre de întrebări

nu voi putea muri vreodată…

surâs perlat acoperit

de brumă

în toamna-mpestriţată

de culori

mă uit prin geam cum la un semn

se-adună

şi curg în râuri stoluri

de cocori.

poem de ploaie suspinând

se scurge

te-mbrăţişez c-un rând de nopţi

polare

noian de frunze pe la geamuri

strânge

hoinarul vânt sosit din

altă zare.

perdeaua tremură ca-n orice

toamnă

pastel de gri mereu…

sunt cea mai fericită poveste

din toate câte s-au scris

sunt femeie

şi sunt vie

trupu-mi miroase a pâine

şi a pământ

uneori scrijelit prea adânc

sunt muză

ispită

ori simplu adjectiv

în sângele meu curge grija pruncilor nenăscuţi

înfloresc atunci când devin sărbătoare

şi simt că port în mine veşnicia

mă bucur de…

pe uliţa copilăriei văd urme de tălpi crăpate

şi-atunci îmi spun: „cred că a trecut tata”

dar o stranie durere mă împietreşte

fiindcă tata nu poate să mai vină

mi-amintesc primăvara aceea pierdută

în care tata s-a hotărât deodată să moară

sătul de-atâta trăit, privea tot mai des cerul

acesta se-nvineţea pe loc şi ploua lacrimi…

n-au mai crescut copaci sub muntele de sare

iar cireşul de la poartă s-a…

mereu ai spus, maestre, că Pământul

e singurul loc unde se poate crea Paradisul

acum te-ai mutat într-o stea

ai plecat să-L întâlneşti pe Dumnezeu…

am trimis poezia

ca pe un glonţ rectiliniu cu azimutul

bine stabilit

nu mă aşteptaţi, nu ştiu dacă o să ajung

nu ştiţi dacă o să ajungă...

o să mă aşez puţin la umbra

arinilor cu frunza

cerată şi amară

din care mănâncă lăcrimând

ciute

să-şi facă laptele

pelin

când trebuie să înţarce puii

nu mă aşteptaţi, nu ştiţi dacă o să ajung

nu ştiu dacă o să ajungă

multe-s…

dimineţile treceau întotdeauna

la fel

îmi beam cafeaua

o amestecam cu puţină patimă

apoi îmi spuneam

că asta e fericirea

aşa era cel mai simplu…

apoi mă predam zilei fără condiţii

primeam tristeţile

şi moartea în doze mici

înfrângerile îmi deveneau

iarăşi scadente

dar nu făceam nimic…

rătăceam…

mi-a povestit mama de dimineaţă

că a visat ape tulburi

şi că tata o tot chema la el, de undeva de sus.

e doar un vis – i-am spus –

şi am cuprins-o încet de după umeri.

Doamne, şi parcă atunci

am văzut prima oară ce mică e

şi cât de adânc i-a săpat bătrâneţea în ziduri.

o lacrimă ascunsă şi-a picurat sarea

în ecoul din peştera timpului…

am văzut-o pe mama, dreaptă şi neobosită,

arzând, pe marginea…

mi-e dor de tine

și de noi...

ca de un râset de copil

ca de-o zăpadă de-altădat'

ca de o placă de vinil

ca de-o eternă depărtare

ca de-o iertare

mi-e dor de tine

și de noi...

ca de un cântec interzis

ca de o briză în amurg

mi-e dor ca de un vers nescris

ca de-o văratică-nflorire

ca de-o uimire

mi-e dor de tine

și de noi...

(în memoria soțului meu)

Prin aburii groşi de ceaţă,

bătrânul munte

desenează holograme,

însingurând orizontul.

Poteci îmi plimbă paşii

prin frunze răvăşite

de tristeţi autumnale.

Căutându-şi verdele rătăcit,

pădurea,

căzută pe gânduri,

apleacă braţe costelive

înspre călătorul cu miros de plecare.

Urc…