Fractalii

Nu ești pregătit niciodată să mori, chiar dacă sentimentul persistă cu anii și simți că-ți pierzi răbdarea, căutând să înțelegi de unde pot veni pericolele. Este suficient uneori să deschizi ochii și să vezi în profunzime, trecând peste amănuntele ce încarcă inutil realitatea. Poți să vezi și să înțelegi sau doar să observi, să alegi să fii într-o veghe continuă. Nimeni nu știe ce anume determină astrele să rezerve fiecăruia un rost diferit pe care să-l poată înțelege. Cert, însă, că nicio zi nu seamănă una cu alta.

Ziua în care, profitând de liniște și de absența norilor, am plecat toți patru cu gândul de a negocia și de a salva situația financiară a institutului nostru, conceput pentru valorificarea tranziției, speram să fie diferită în lungul șir al zilelor caniculare. Un ARO vechi, reabilitat, pe care-l deținea departamentul local al tranziției, ne dădea siguranța unei călătorii relaxante.

Directorul institutului, un individ mărunt, lipsit de personalitate, numit politic, sechestrat în propriile idei, puternic inhibat, a ocupat locul din dreapta șoferului. Conducătorul autovehiculului, un tip bondoc, gata oricând să plece la drum, ne-a rezervat mie și unui alt coleg, locurile din spate. Traseul pe care pornisem, nu era lung în mod normal. Îl puteam parcurge în două ore.

Suntem tăcuți și îngândurați. Gândurile ne însoțesc. Sunt prezente pe drumul îngust plin de serpentine. Se circulă ușor, fără agitație inutilă. Liniștea din interiorul mașinii este propice pentru somn. Dacă și priveai păsările ce dominau cerul, aveai toate șansele să adormi.

Tăcerea era ca o amnistie ce ne stăpânea, și-n care fiecare ne ascundeam gândurile. Timpul era suveran și blând cu noi, atingându-ne sufletul cu indulgența clipelor ce treceau lent. Ne aruncam priviri ca într-un dialog tăcut.

Drumul orășenesc se termină și intrarăm pe autostradă. Spațiul de rulare se lărgește. Sunt patru benzi. Viteza crește. Traficul nu era unul mare. Soarele se anunța canicular. Era o zi de august fierbinte.

Mașina capătă viteză. Cu fiecare kilometru parcurs, nerăbdarea șoferului devenea evidentă. Sub capotă, motorul începea să fiarbă. Spațiul era înghițit sub ochii noștri, dar timpul trecea prea încet. Cu toții tăceam. Părea că ne facem planuri. Doream să petrecem o zi frumoasă și totuși eram deja plictisiți de căldură.

O clipă de neatenție și parcursul se schimbă. Brusc, în față, un camion oprește, orbit de un fulger pe care l-am văzut și noi. Motorul mașinii, ce înghițise lacom spațiul până acum, tresări, de parcă ceva îl înfunda.

Lângă mine directorul doarme. Eu tac Nu pot să-l trezesc. Instinctual mă trezesc și văd tabla... Spațiul pare că se dilată. Sunt mut, nu pot să-l las. Ca și cum ar fi filmat cu încetinitorul, puteam să văd cum tabla autovehiculului nostru este strânsă pe deasupra capului directorului. Mișcarea a fost, totuși, una rapidă, încât nu am apucat să mă feresc și nici să simt cum mi se sparge arcada ochiului drept.

Zgomotul ciocnirii se pierde în hărmălaia ce urmează, comprimându-ne în șirul convergent de mașini ce ne urma, ca și burduful unui acordeon strâns brusc. Vacarmul creat a ascuns sunetul exploziei ce a produs fulgerul și a cărei lumină se vedea dincolo de liziera din stânga drumului. Ardea perdeaua forestieră, iar privirile noastre uimite căutau să descifreze ce anume se întâmplase.

Am coborât impacientați. Atmosfera se încinsese. Un damf puternic cucerise văzduhul.

„Puteam să-l salvez, să-l trezesc. Eu sunt vinovat că nu l-am trezit când am văzut tabla cum l-a străpuns, ,cum l-a despicat” primul meu gând a fost acesta al învinuirii.

Era multă panică. Mulțumiți că suntem în viață ne cercetam fețele. Ochiul meu era inundat de sânge. Aveam o durere acută de cap, de parcă mă lovisem de un zid.

Colegul meu își scutură hainele. Fusese azvârlit din mașină, dar scăpase teafăr. Din camionul de care ne lovisem ieșea fum. Părea că ceva arde în el. Cel care-l conducea se lovise de parbriz și leșinase.

Instantaneu, pe cer se arătară elicoptere de salvare. În primul elicopter mă urc, împreună cu prietenul. De sus, imaginea semăna cu una apocaliptică desprinsă dintr-un scenariu american. Focul din stânga drumului se desfășurase într-o veritabilă mare de flăcări, ce oscila, având în centru o imensă suprafață luminoasă în care ne reflectam. Era precum o oglindă de dimensiuni uriașe ce înghițea fiecare imagine, dincolo de care nimic nu trecea. Opacă, vomita imaginile înghițite în apa ce mărginea drumul, creând astfel impresia unui cer răsturnat. Puteai păși pe el, cum ai fi mers pe un râu.

Dinspre oglindă, temperatura crescută ne ținea la distanță, însă o forță, ca o energie, ne atrăgea. Nu ne puteam opune. Elicopterul aflat în balans, din cauza energiei recepționate, încerca să se smulgă. Elicea tremura, gata să fie aruncată.

Într-o clipă, oglinda s-a desfăcut. Am trecut dincolo, ca într-o mișcare inversă. Imaginea elicopterului a fost aruncată reflexiv apelor râului, care au primit-o lacom.

Acum simțeam eliberarea de sub influența presiunii ce-mi strânsese capul ca într-o uriașă menghină. Doream să vorbesc, însă nu găseam cuvintele. Păream amețit, beat. Prietenul mă privea, neînțelegând unde ne aflăm. Pilotul elicopterului era derutat de aparatele de bord, ce o luaseră razna.

Într-un târziu aterizăm pe un câmp ce semăna izbitor cu cel al autostrăzii din care plecasem. În urmă, se vedeau încă scene desprinse de acolo, dar difuze, aflate mult în depărtare. Deși logica ne spunea că suntem într-un alt spațiu, deasupra primului din care plecasem, mediul era identic.

Pilotul, un tinerel simpatic, insista asupra aparatelor de bord și cineva răspunse:

‒ Alo, baza, cerea pilotul, de la microfonul aparatului de zbor!

‒ Da, baza! Unde sunteți? Ați dispărut de pe radar. Vă auzim, însă nu reușim să vă vedem.

‒ Suntem, suntem, unde dracu, întrebă pilotul? Nu înțeleg unde suntem? În fața ochilor vedem drumul către Dâmbovița.

‒ Veniți la spitalul de urgență. Sunteți așteptați.

Discuția era îngreunată de bruiaj și dublată de ecou.

‒ La Dâmbovița se văd nori de furtună, spuse pilotul nostru.

În depărtare tuna și norii se adunau.

‒ La Dâmbovița este soare și timp bun, răspunse turnul de control; „timp bun” se auzi cu un ecou.

Pilotul, însă, fu nevoit să vireze către București din cauza vremii derutante . În Capitală, cerul era senin și timpul era bun, propice pentru zbor. Nu eram așteptați. Colegul meu și cu mine am intrat în camera de gardă.

‒ Am avut un un accident, Doamne ce a fost!

Cuvintele se auzeau cu repetiție, ecoul ne urmărea pretutindeni.

‒ Actele dumneavoastră, vă rog!

Întind buletinul. Operatoarea caută în program. Găsește.

‒ Nu se poate! Cineva cu același nume s-a prezentat la Târgoviște, în Dâmbovița, acum o oră, și cu aceeași rană. Aveți vaccinul antitetanos făcut?

‒ Nu, răspund eu.

‒ La fel, nici tizul dvs. nu are. Ciudat, doi indivizi cu aceleași caracteristici, cu aceeași rană, în același moment!?

‒ Pot să-i văd fotografia, întreb eu din ce în ce mai mirat?

Tânăra asistentă mă privește curioasă și mă invită lângă ea. Privesc! Sunt eu! Este fotografia mea. În ecranul calculatorului este fotografia mea în evidența spitalului din Târgoviște, înregistrată cu data de azi.

Sunt luat în primire de un doctor rezident și dus în cabinetul său. Fiind sub efectul anesteziei și întins într-un pat, mi se coase rana. Un alt doctor vine grăbit să-l certe pe cel care mă îngrijea.

‒ Ai cercetat pacientul? Știi că este un caz inedit de dedublare?

Tânărul stagiar își continuă cu atenție operația de coasere.

‒ Nu era timp, răspunse acesta și-mi recomandă să rămân în spital sub supraveghere.In afara de înțepăturile de la coasere nu simțeam nici un efect reprobabil, fără să întârzii am răspuns.

‒ Nu este nevoie. Vă mulțumesc, am spus eu.

Colegul mă aștepta în holul spitalului.

‒ Să mergem, spuse acesta.

Din toată această întâmplare nu înțelegeam nimic. Ziua fusese foarte solicitantă. Trecusem printr-un accident din care, cu noroc, scăpasem. Printr-o experiență impresionantă căpătasem un efect de dedublare și era evident că obținusem și un tiz complet, asemănător mie. Eram nevoit mă întorc. Să aflu ce s-a întâmplat. De vină era doar oglinda. Oricum, alt drum spre casă nu aveam, decât pe aceeași autostradă.

Am mers în autogară pentru ultima cursă spre casă. Ultimul autobuz tocmai pleca. Am alergat după el, împreună cu prietenul, și am alunecat, am căzut. M-am lovit. Prietenul m-a ridicat și am reușit, sprijinit de el, să urc în autobuzul ce oprise și ne aștepta.

Pe drum am adormit și dintr-odată am intrat într-o stare de letargie, puternic influențat și de oboseală. Visam că se deschisese cerul și imagini geometrice de o rară simetrie și simț artistic se găseau în fața mea.

Erau imagini, care răsturnate erau identice. Din ele se despărțeau altele, care le invadau. Eram precum două persoane care fac același lucru în locuri simetrice și care suprapuse devin un singur individ.. Gesturile noastre erau similare aveam aceleași simțiri și aceleași acțiuni. Nimic nu este imposibil.Am gândit în acel moment! Dar preocuparea mea majora consta în a repeta mental momentul impactului și a-mi reproșa ca un om a murit sub ochii mei fără ca eu să acționez spre al salva.. Dureroasă era conștientizarea durerii din momentul impactului pe care care eram convins că victima a simțit-o.Imi asumam întreaga vină. Totul se consumase atât de rapid.De la distanța percepeam și existența tizului.

Auzeam vocea sa. Se străduia să-mi vorbească „Există clipa, momentul suveran, nu aveai cum să-l salvezi. Momentul impactului l-a prins dormind. Dacă-l trezeai groaza sa ar fi fost imensă și ar fi suferit.”Aceste cuvinte m-au trezit brusc și am privit. Pe partea dreaptă a drumului era locul unde perdeaua forestieră arsese.In apa de la marginea drumului o siluetă părea înghițită de noapte. Umbra avea forma unui trup uman. Era el, tizul, părea că vrea să plece. Ca și când îi auzeam glasul îi înțelegeam gândurile „Eu sunt născut din regretul tău, din amintirea ta, din faptul că ți-ai asumat gravitatea faptelor. Iartă-te și voi putea pleca împăcat nu voi mai fi necesar și vei fi din nou, tu singur stăpân”. Marginile arse ale pădurii făceau parte din contextul zilei. Dar în inima mea simțea cum se așterne pacea odată cu acceptarea adevărului.

Vedeam din nou repetându-se accidentul și poziția incomodă în care stătea directorul și cum nu se putea ferii de deznodământ. În momentul vizualizării și asumării, oglinda a dispărut a rămas doar pădurea arsă de soare.