Ruine

[Vasilisia Lazăr]

Ecouri dintr-un timp apus

Mă răscolesc acum pe seară

Ca o uitată melodie

Îmi sună foşnetul lor iară.

 

Printre ruine, în amurg,

Ca o fantomă rătăcesc.

Îmi strâng relicvele în braţe

Şi cioburi caut să lipesc.

 

Mă văd copila de-altădată

Cu părul lung şi ochi senini

Îl văd pe tata-n dreptul porţii

Vorbind cu doi dintre vecini.

 

Ograda-i toată desfătare

Iar mama iese-n prag de uşă

Miroase-a pâine şi a floare

Şi-a leagăn vesel de păpuşă.

 

Şi alte multe dulci vedenii

Îmi picură în amintiri.

O, câtă viaţă am în urmă,

Comori pierdute în psaltiri!…

 

Mereu o să vă port în suflet

Bucăţi din toţi, bucăţi de foc!

Şi-n noaptea gri şi nesfârşită

Poate ne vom lipi la loc.

(o poezie mai veche, dar care totuși mie mi-e dragă, chiar dacă, între timp, am mai schimbat stilul) 

[Camelia Ardelean]

Ce frumos!! O poezie care transmite inocenţă, bunătate, nostalgie, un fel de a fi pe care rar îl mai găseşti astăzi la contemporani. Acest "timp apus" va rămâne apus, din păcate. :-( Dar nimic nu ne poate opri să ne amintim de cei dragi, de noi, cum am fost cândva, de vremurile de altădată... 

[Manuela Munteanu]

Când existențe dragi sufletului nostru sunt cioburi, pe care căutăm să le lipim, viața ne acordă timp să o înțelegem. De fapt, este lecția pe care părinții ne-o trimit după plecare, acolo, departe. O spun din proprie experiență. Tare frumos! 

[bolache alexandru]

O poezie nostalgică, o poezie cu miros de pâine și ruine... O inimă mare cuprinde în ea bucăți din marele tot/ bucăți de foc...

[Vasilisia Lazăr]

O stare de pace, Dan, asta cred că transmite. E o poezie mai veche, dar, cum am spus, mi-e dragă. Poate pentru subiectul pe care-l tratează. Mulțumesc pentru apreciere, my Lord!))

[Vasilisia Lazăr]

Vă mulțumesc, maestre Valeriu Anghel! Onorată întotdeauna!

[petrut dan]

Și totuși o poezie plăcută, are ceva senin în ea, chiar dacă duce spre evocare, dă și o stare de bine, autoarea nu pare să regrete nimic, ba, dimpotrivă, vrea doar să lipească acele bucăți/ amintiri într-un întreg firesc și natural precum un tablou numai bun de pus la intrare sau undeva unde să poată fi observat cu ușurință, astfel încât să se constituie în dovada că lucrurile trecute nu sunt și pierdute! O stare de pace și bunăvoire acest poem, my lady!) 

[Valeriu Anghel]

Noi trăim cu toţi morţii noştri întreaga viaţă, din moment ce îi pomenim, timp în care ei continuă să trăiască prin noi. Când murim şi noi, morţii noştri mor încă o dată, apoi încă o dată cu nepoţii, şi tot aşa, până se fac una cu pământul.

Partea de suflet care îl veghează pe om după înmormântarea acestuia nu se risipeşte însă odată cu dezintegrarea trupului, fiind suflarea Creatorului, şi la înviere se uneşte cu partea care a însoţit sufletul în Ceruri, redevenind conştiinţă de sine. Astfel spiritualizat, omul trăieşte veşnic în alte condiţii.

Cele expuse mai sus se întâlnesc în poezia ta, Vasilisia, cum rar ni s-a întâmplat să constatăm la alţii. Felicitări!