Duminicală (Ion Lazăr da Coza)

[Vasilisia Lazăr]

Sunt mort, iubito... sau

poate sunt doar trist.

Hai, fă-mi hatârul şi îngână

un cântec lung – 

un bocet...

 

Imponderabil

oscilez

între mine şi tine

ca un corb spânzurat deasupra curţii

ce sperie, prin moartea sa,

alţi corbi.

...Hai, îngână, iubito, un cântec lung – 

un bocet…

Între moarte şi tristeţe

nu-i nici o diferenţă.

Ascunde-ţi decolteul. Astăzi

bat clopote.

E duminică?

Bat pentru mine?

 

...Sunt trist, iubito, sau

poate că sunt mort.

[Vasilisia Lazăr]

Vă mulțumesc cu tot dragul! Tuturor! Ion s-ar fi bucurat...

[Mihaela Popa]

Inconfundabilul stil al domnului  da Coza a pătruns și în sufletul meu, mulțumesc, Lisia!

[Cornaciu Nicoleta Ramona]

Pătrunzător, fiori  până la lacrimi!

[bolache alexandru]

Oooof! Fără cuvinte!

[petrut dan]

De mic uram zilele de duminică când lumea stătea acasă, conceptul familie îmi era insuportabil atât de dragă îmi devenise libertatea! În poemul de față, scris probabil într-o criză existențială, titlul mă duce cu gândul la acele tristeți provinciale în care nimic bun nu se întâmplă și unde imaginea corbului spânzurat deasupra curții pentru a speria alți corbi are impact asupra stării celui care citește, provocându-i emoții copleșitoare! Bocetul mi se pare un laitmotiv care ar fi putut foarte bine să fie și un sărut lung pentru persoana iubită, atât în duminica aceasta apăsătore cât și în cele care vor mai veni. Cel mai greu este să scrii despre lucruri ce asociază elemente care, în mod normal, nu fac parte din firescul poetic de aici și impresia puternică pe care o lasă scrierea despre care vorbim! Cu drag!

[Vasilisia Lazăr]

Mulțumesc mult, Monica! Drag!

[Monica Pester]

Între moarte și tristețe nu-i nici o diferență.

Doar un bocet...