sunt cea mai fericită poveste

din toate câte s-au scris

sunt femeie

şi sunt vie

trupu-mi miroase a pâine

şi a pământ

uneori scrijelit prea adânc

sunt muză

ispită

ori simplu adjectiv

în sângele meu curge grija pruncilor nenăscuţi

înfloresc atunci când devin sărbătoare

şi simt că port în mine veşnicia

mă bucur de…

pe uliţa copilăriei văd urme de tălpi crăpate

şi-atunci îmi spun: „cred că a trecut tata”

dar o stranie durere mă împietreşte

fiindcă tata nu poate să mai vină

mi-amintesc primăvara aceea pierdută

în care tata s-a hotărât deodată să moară

sătul de-atâta trăit, privea tot mai des cerul

acesta se-nvineţea pe loc şi ploua lacrimi…

n-au mai crescut copaci sub muntele de sare

iar cireşul de la poartă s-a…

mereu ai spus, maestre, că Pământul

e singurul loc unde se poate crea Paradisul

acum te-ai mutat într-o stea

ai plecat să-L întâlneşti pe Dumnezeu…

am trimis poezia

ca pe un glonţ rectiliniu cu azimutul

bine stabilit

nu mă aşteptaţi, nu ştiu dacă o să ajung

nu ştiţi dacă o să ajungă...

o să mă aşez puţin la umbra

arinilor cu frunza

cerată şi amară

din care mănâncă lăcrimând

ciute

să-şi facă laptele

pelin

când trebuie să înţarce puii

nu mă aşteptaţi, nu ştiţi dacă o să ajung

nu ştiu dacă o să ajungă

multe-s…

dimineţile treceau întotdeauna

la fel

îmi beam cafeaua

o amestecam cu puţină patimă

apoi îmi spuneam

că asta e fericirea

aşa era cel mai simplu…

apoi mă predam zilei fără condiţii

primeam tristeţile

şi moartea în doze mici

înfrângerile îmi deveneau

iarăşi scadente

dar nu făceam nimic…

rătăceam…

mi-a povestit mama de dimineaţă

că a visat ape tulburi

şi că tata o tot chema la el, de undeva de sus.

e doar un vis – i-am spus –

şi am cuprins-o încet de după umeri.

Doamne, şi parcă atunci

am văzut prima oară ce mică e

şi cât de adânc i-a săpat bătrâneţea în ziduri.

o lacrimă ascunsă şi-a picurat sarea

în ecoul din peştera timpului…

am văzut-o pe mama, dreaptă şi neobosită,

arzând, pe marginea…

mi-e dor de tine

și de noi...

ca de un râset de copil

ca de-o zăpadă de-altădat'

ca de o placă de vinil

ca de-o eternă depărtare

ca de-o iertare

mi-e dor de tine

și de noi...

ca de un cântec interzis

ca de o briză în amurg

mi-e dor ca de un vers nescris

ca de-o văratică-nflorire

ca de-o uimire

mi-e dor de tine

și de noi...

(în memoria soțului meu)

Prin aburii groşi de ceaţă,

bătrânul munte

desenează holograme,

însingurând orizontul.

Poteci îmi plimbă paşii

prin frunze răvăşite

de tristeţi autumnale.

Căutându-şi verdele rătăcit,

pădurea,

căzută pe gânduri,

apleacă braţe costelive

înspre călătorul cu miros de plecare.

Urc…

dimineața se-ntinde leneșă fără idei

ne consumăm ultimul rest de iubire

fericirea are viață scurtă îți spun

ea se întâmplă o dată

numai durerea de mai multe ori

o geometrie a infinitului din tine

prinde contur pe gleznele mele

ceasul de la palat bate de șase ori

de ce ți-e teamă

lasă viața să te rupă în bucăți

privește-le apoi cum dansează în aer

te voi iubi cum nu te-a…

Noaptea ne ascunde chipul

ce contează cine eşti,

ce contează cine sunt,

timpul curge ca nisipul.

Chiar de-ai fi o lună nouă,

chiar de-aş fi negru pământ,

eşti femeie,-ţi sunt pereche,

rupem clipa pe din două.

Ne ascunde noaptea chipul,

suntem doi, ce mai contează

cine sunt, tu cine eşti,

În clepsidră-i doar nisipul.

eu sunt

mai mult decât o înălţare

din oceanul resemnării

sunt o carte

agăţată pe catargul sufletului

şi cresc în fiecare zi

cu o filă

dimineaţa

păşesc încrezătoare

spre a fi cu un pas mai aproape

de soarele mistuitor de iluzii

îmi scutur praful de pe aripi

apoi mă deschid

trebuie doar

să-mi răsfoieşti cu blândeţe neliniştile

slovele mele sunt…

mă ghemuiesc în colţ de suflet

croiesc tălpilor freamăt de paşi

până-n ograda bunicilor

în iarba necosită

mă înfăşor în miresme

de cimbrişor

şi izmă creaţă

cerul îmi dăruieşte iarăşi cupola

redevin copila care desenează

conturul jucăuş al norilor

bunica în straie albe

mă fură din când în când cu privirea

prin perdeaua subţire de muselină

ar vrea să mă cheme

în…

tot mai des

pe sub cozorocul vieţii

tărâmul prunciei mă cheamă

în murmur de şipot

mă-nchid ca într-o rană

dintr-un ungher

 

în praful uliţei ce m-a crescut

trecute urme de paşi

întind rădăcini peste suflet

 

ghemuită în bucla sorţii

mama îmi mângâie genunchii juliţi

şi-mi caută prin gânduri

întristările

mi-e bine strig

 

minţi

minţi

minţi

răspunde ecoul…

mă doare Doamne

mă doare unghia mare

de la piciorul stâng...

oh Milostivule

abia am deschis gura către

Tine şi durerea de la unghia mare

ca prin minune

a dispărut

acum... acum mă doare tot degetul

Doamneee degetul meu Doamne

mda

degetul e ca un nou-născut pe lângă

întreg piciorul din praf de puşcă

aprins

dar ce e praful de puşcă vizavi de

bomba cu hidrogen din…

merg singură

prin oraşul de fier şi ciment

tăcerea propriilor pași mă loveşte cu pietre

în asfalt s-a gravat răsuflarea ta

păşesc încet

să nu-i şterg urmele

bulevardele tac în ritmul şoaptelor tale

eu refac itinerarii

să te regăsesc în ele

o ploaie de vară spală trotuarul

orașul s-a retras ursuz în case

picăturile îmi udă părul umerii gleznele

îmi lipește bluza de sâni

iar…

soarele-mi lunecase în hău

întunericul muşca din mine

cu poftă nebună

sufletul mi-era doar o pânză goală

peste care alergau umbre cenușii

într-o zi ai venit tu

ai pictat o dimineață aureolată

un soare blând

și câteva crâmpeie de senin

atunci mi-am tras orizontul aproape de inimă

și-am așternut zorii peste negura din mine

în ape îngheţate mi-am sădit temeliile

răsărind liberă…

treceau dimineţile pătate de somn

şi nu întrebam încotro

unele-mi zdrenţuiau fereastra cu lumină

şi-mi înstrăinau visele dezmăţate

curăţam cearşaful de praful singurătăţii

îmbrăcam aceeaşi haină de dor îmbâcsită

o retuşam cu o libertate inutilă

şi mă întorceam zâmbind

cu gândul la o nouă zi

dar lampa cu care te căutam pâlpâia tot mai des…

mi-era dor de tine, cel pe care nu-l ştiam…

poemele mele-s cântec de ape

sunt doine de patimi

ori note de lacrimi

poezia mea e eşarfă

fluturată în gară

e-amară

durere de ceară

poveste fără capăt stihul meu

boabă din lacrima lui Dumnezeu

cântec din altă lume

ce dă cuvintelor nou nume

silabele inimi ce bat

ori frunze foşnind în copac

cioplit în sare

când e citit

cuvântul meu…

mă plimb pe alei încremenite

număr petale căzute în faţa timpului

câteva raze

desenează umbre paşilor tăi

tăcerea şuieră prelung

ca într-un tren în care te legeni visând

şi brusc îţi dai seama

că ai ajuns la altă destinaţie

îmi trec obrazul prin spuma unui nor

caut liniştea scrijelită

ca o promisiune

nu trag perdele visului

cobor pe ţărmul tău

dar nu te strig

ştiu că…