Scrisoare lui Paler

[Vasilisia Lazăr]

mereu ai spus, maestre, că Pământul

e singurul loc unde se poate crea Paradisul

acum te-ai mutat într-o stea

ai plecat să-L întâlneşti pe Dumnezeu

şi poate să-I iei un Interviu

 

nenorocul ţi-a fost că a trebuit să mergi doar înainte

fiindcă, după cum ne spuneai

nu ai fost niciodată un rac autentic

 

au rămas în urma ta mări şi cuvinte şi îndoieli şi certitudini...

 

Cioran îţi spunea că la judecata de apoi

se vor cântări doar lacrimile

dar tu, maestre, n-ai putut plânge niciodată

şi cât ai fi vrut să-ţi deschizi astfel lacătele din tine…

n-ai plâns nici măcar atunci când ţi-au murit părinţii

pentru că mereu ai crezut că moartea e o izbăvire

 

pustiul de-aici te-a făcut să înţelegi

că nu eşti destul de puternic pentru a nu iubi pe nimeni

astfel încât ai renunţat la trufia de a te fi considerat

cel mai mare adevăr al lumii ori singurul

 

ai învăţat să iubeşti ca să fii iubit

şi în marea-ţi iubire ne-ai învăţat şi pe noi dragostea

şi cum să plantăm trandafiri în suflet

ori să le ducem ucigaşilor crini, declarându-i inocenţi...

 

de multe ori erai intrigat de poporul acesta

de noi cei ce frigem mititei pe orice Golgotă

dar ne-ai iubit şi ai iubit acest pământ

pentru că omul are o singură patrie, restul sunt ţări

 

şi ai plecat crezând că viaţa e mai importantă ca orice…

fie şi pe un peron...

şi dragostea… iar celelalte... nu sunt decât alergare deşartă…

 

acum ne priveşti din cer, doar un pas ne desparte,

e pasul nostru absent…

tu stai pe un mal, noi pe altul…

şi între noi curge noaptea…

[Valeriu Anghel]

Ascensiunea într-un plan superior al cunoaşterii, trăirii şi comunicării umane nu este accesibilă decât celor aleşi, aşa cum în cultura noastră ar fi Octavian Paler, căruia o învăţătoare din aceeaşi stirpe îi trimite o scrisoare din care răzbate, colind la ferestrele eternităţii, condiţia fragilă de legătură între Cer şi Pământ a omului, stihul poetei condensându-se într-o „boabă din lacrima lui Dumnezeu”.

Scriitorul, mutat într-o stea să se întâlnească cu Dumnezeu, nu poate vorbi, dar îi trimite o scrisoare, dimensiunea spirituală a celui care ne-a învăţat să plantăm trandafiri în suflet fiind poate prea mare pentru cei ce frigem mititei pe orice Golgotă.

Supeeerb!

[Mihai Katin]

ma bucura enorm numai  cand  aud  acest  nume  Octavian Paler  este  o parte din  felul  meu de a simti  ,de a gandi,este  acel  Marc Aurelius  care   m-a  invatat  melancolia stoicismului  ca mod  de a trai si adancul secundei... multumesc  mult  pentru  c acest  merituos si  extraordinar  poem pe care sper, sufletul lui  il  citeste!

[bolache alexandru]

Un omagiu adus marelui scriitor. Felicitări pentru modul în care ați îmbinat gândurile dumneavoastră cu cele ale marelui scriitor trecut la cele veșnice.

[Vasilisia Lazăr]

Mulțumesc mult, Manuela! Drag de apreciere și cuvintele calde! Ai spus „dialog”. În primă fază, am numit acest poem „De vorbă cu Paler”, dar maestrul Valeriu Anghel, nașul meu literar, o personalitate pe acest tărâm al artelor – literatura –, mi-a sugerat titlul de mai sus, spunându-mi că Paler nu mai poate vorbi cu mine și că, de fapt, acesta e un monolog, chiar dacă pare un dialog. Seară frumoasă!

[Vasilisia Lazăr]

Dan, l-am apreciat mult pe Octavian Paler. De regulă, mă feresc să scriu despre altcineva decât despre mine, iar atunci când am scris acest poem, fiindcă pur și simplu nu am putut să nu-l scriu, mi-a fost teamă. Teamă să nu greșesc, să nu comit o impietate, de aceea mi-am căutat mult cuvintele, precum și pe cele care să facă trecerea de la ale mele la ale maestrului, fără să creez o prăpastie între ele. Cred că i-am citit toată opera ca să-l pot înțelege cât mai bine și am ales din tot doar ceea ce mi s-a părut definitoriu. Poemul a fost primit foarte bine de critică, fiindcă nu l-am scris acum, el se regăsește în volumul meu „Anotimpul întoarcerilor”.

Paler spunea că „arta este cel mai scurt drum de la un om la altul”, așa că mă bucur dacă, prin această lectură, ți-am făcut seara mai dragă. :) Mulțumesc!

[Manuela Munteanu]

Cât de frumos!!! Un dialog spiritual,  o rememorare a ceea ce știm, vrem, așteptăm, dar statica morții nu ne mai permite. Felicitări!

[petrut dan]

Am citit și am înțeles de ce nimeni  nu ''s-a riscat'' să comenteze! Nu că aș fi eu mai deștept, dar textul țesut cu gândurile maestrului poate da bătaie de cap și nesiguranță! Oricum de apreciat întrepătrunderea, amestecul aproape chimic între inspirație și transpirație, între personal și apelarea memoriei, o legare nedureroasă și însoțită de priceperea cuiva obișnuit să mânuiască cuvintele, fie particulare, fie din cultura universală, dar care face plăcere unei lecturi de seară când învățătura și evocarea cunoașterii ne îndreaptă liniștit spre bucuria faptului că ne suntem! Noapte liniștită, doamnă, cu drag! Finalul de pus în ramă!)