Fără noimă se duce și m-ar vrea aproape

Și toamna păgână cu tristețea pe pleoape;

Le știe pe toate și cu toate se-ngână,

Desfiră iluzii ca pe-un caier de lână.  

Haide, gustă din leac, îmi repeți dimineața,

Norii și vântul nu întunecă viața;

Mai curând te trezesc netezindu-ți cărarea

Și te pun față-n față cu zidirea, iertarea...

N-am ajuns prea târziu, nici devreme nu-mi pare,

Dar am fost reținut de un semn de-ntrebare…

Cineva zideşte lebăda

Mariei Elena Chindea

Închişi într-o idee şi ne-mpărţiţi cu nimeni,

Cum s-ar găsi poeţii nectar dorit din floare?

Dar te supui citindu-i şi să nu-i uiţi îi pomeni

Crescând din tine însuţi întindere de-altare.

Nu vor ca să te certe aproapele, nici timpul,

Atunci din neştiinţă nălţa-te-vor prin versuri

Bob viu de rouă ziua, cu mintea scalzi Olimpul,

Alt soare curge-n oase, paşi mici în sacre…

Ochii întredeschiși văd un spectacol

pe jumătate

poți adormi poți să taci împăcat

să îngâni un cântec cu sufletul

te-nduri să râzi crud sub un val de nori

care vin ca o caravană misterioasă

Nu cad fructele sacre

sub săgețile suspiciunii

din vulnerabilitatea momentului

trec prin umezeala unei lacrimi

Le-ai simțit zbuciumul

și din apropiere și din depărtare

pot urca în inima cuiva

și așa

aduc liniștea…

Aş vrea o pace lungă să îmi cuprindă dorul,

Să îl ascundă-n sânu-i ca-n miezul rugăciunii,

Să vină linişti treze din rugu-nţelepciunii,

Cum vine vara ploaia şi răcoreşte-ogorul;

Că nu-i găsesc astâmpăr, îşi încovoaie vrerea,

Mă prinde cu tărie ştiindu-mi slăbiciunea,

Îi stau sub talpa albă întinsă ca genunea

Şi parcă vulturi aprigi îmi ciugulesc puterea.

Eu n-am dorinţi prea multe, îmi explorez fiinţa

Să urc pe culmi înalte,…