Peisaj autumnal

[Vasilisia Lazăr]

(în memoria soțului meu)

Prin aburii groşi de ceaţă,

bătrânul munte

desenează holograme,

însingurând orizontul.

 

Poteci îmi plimbă paşii

prin frunze răvăşite

de tristeţi autumnale.

 

Căutându-şi verdele rătăcit,

pădurea,

căzută pe gânduri,

apleacă braţe costelive

înspre călătorul cu miros de plecare.

 

Urc anevoios,

clătinându-mă din rădăcini.

Caut umărul tău,

sprijin al atâtor urcuşuri,

dar ochii scrutează doar depărtări.

 

Şi totuşi eşti aici...

te simt cum ştergi cuvintele

tăcerii din noi.

 

Cu degete de verde,

răscoleşti ruginiul toamnei mele,

iar căldura gândului tău

îmi înfloreşte petala unui surâs.

[Mihaela Popa]

delicat, suav, armonios, frumos!

[Nuta Craciun]

Sunt momente în viață când imaginea celui care scrie transpare prin poezie, ne putem identifica cu autorul căci fiecare purtăm în noi o lume, iar atunci când putem crea punți între lumea noastră și lumea celui care citește, se creează o pace imensă ca o  rezonanță cosmică.  

Am pășit pe puntea dintre lumi, caut și eu un ”umăr”, dar călătorul din mine nu vede, nici el, decât un ”orizont însingurat”... 

[Vasilisia Lazăr]

Mulțumesc din inimă, Nicoleta! Drag de trecere și cuvânt!

[Cornaciu Nicoleta Ramona]

"Urc anevoios,

clătinându-mă din rădăcini.

Caut umărul tău, 

sprijin al atâtor urcuşuri,

dar ochii scrutează doar depărtări." -frumos,  răscolitor de dureros.

[Vasilisia Lazăr]

Gabi, fericită și onorată de aprecierile tale. Întotdeauna!

[Vasilisia Lazăr]

Mulțumesc, Dan! Da, ai dreptate, am lăsat doar poteci, luând în calcul conținutul poemului, era cumva pleonastic să mai adaug acel „pustii”. Mulțumesc pentru aceste cuvinte ale tale! Contează mai mult decât îți imaginezi.

[petrut dan]

O iubire ce transcende nu putea să fie prezentată decât într-un mod delicat, fără cuvinte dichisite, într-un peisaj potrivit, autumnal, dar într-un timp când nu ne bucurăm de viitoarea recoltă, rolul poemului fiind, mai degrabă, contemplativ! Holograme însingurează orizontul, sub care poteci cunoscute numai de cei doi își asumă rolul de a ne plimba, de a ne conduce spre locuri numai de ele știute, dar în care, spre final, prezența celui plecat se materializează, ștergând tăcerea unor cuvinte ce nu au apucat să trăiască, în timp ce un gând cald face ca pe fața noastră să înflorească zâmbetul! Un tablou compact, construit egal, cărămidă cu cărămidă - zid de care numai iubirea poate face abstracție! Singura pauză în trecera firească spre public, îmi place mai mult ca potecile să rămână poteci (poteci cunoscute de noi, poteci înșirate de ploi, etc etc) sau pur și simplu poteci, mi se pare mai sugestiv și-i dai șansa cititorului a unei rătăciri minunate în poemul tău despre și dedicat iubirii! Cu plecăciune, doamnă, la aceste poeme, mie, cel puțin, nu trebuie să-mi răspuzi, înțeleg foarte bine și nu vreau să-i stric atmosfera! Chiar nu mi-ar plăcea comentarii monosilabice sau care nu au legătură!)) mai bine doar like, e ca și cum ai aprinde o lumânare la mormântul unui copil! Opinia mea, desigur!

[gabriel cristea]

Fiecare strofă conține elemente elegiace, construcții metaforice cu efect vizual,  finalul le destramă fâcând loc unei metafore de substanță ,,căldura gândului tău îmi înfloreşte petala unui surâs." Jos pălăria!