doinită (Ion Lazăr da Coza)

[Vasilisia Lazăr]

am trimis poezia

ca pe un glonţ rectiliniu cu azimutul

bine stabilit

nu mă aşteptaţi, nu ştiu dacă o să ajung

nu ştiţi dacă o să ajungă...

o să mă aşez puţin la umbra

arinilor cu frunza

cerată şi amară

din care mănâncă lăcrimând

ciute

să-şi facă laptele

pelin

când trebuie să înţarce puii

 

nu mă aşteptaţi, nu ştiţi dacă o să ajung

nu ştiu dacă o să ajungă

multe-s cărările...

de vă va fi dor

sau prin codrii de-apus

boncăluit stingher de cerb

s-ar auzi

opriţi-vă o clipă

şi striviţi între degete

frunza de arin

poposită pe umărul vostru

 

[Grig Salvan]

Citesc cu emoție acest ecou peste timp al strigătului unui om cu premoniții ale înfrângerii, trudei și opririi pe cărarea timpului.

„Am trimis poezia...” sună cumva ca speranță de fi auzit, dar și nesiguranță de a mai fi înțeles, ca a omului aflat stingher pe un țărm de mare și care trimite pe valuri, închis într-o sticlă, mesajul sufletului său ca un s.o.s. către ceilalți.

Tristețea devine dominantă printr-un șir de negații:

„nu mă așteptați, nu știți dacă o să ajung

nu știu dacă o să ajungă”

Doar frunza lui amară de arin va mai ajunge pe umărul nostru...

[Culiţă Ioan Uşurelu]

A fost, este și va rămâne un mare scriitor, Ionică al nostru.

[Mihaela Popa]

îmi e atât de greu să vorbesc despre domnul da Coza la trecut, îți mulțumesc, Lisia, că ni-l aduci aici, scrierile lui sunt de o profunzime copleșitoare

[bolache alexandru]

Citită acum poezia îmbracă gustul tristeții! Toate poeziile domnului Ion da Coza merită să fie recitite pentru că astăzi au alte conotații...

[Vasilisia Lazăr]

Dan, cât adevăr și câtă frumusețe în cuvintele tale... Sper ca timpul să-i așeze opera acolo unde merită, dar cine știe... Mulțumesc!

[Vasilisia Lazăr]

Maestre Valeriu Anghel, așa este... Mulțumirile și considerația mea!

[Vasilisia Lazăr]

Domnule Katin, asta simt și eu ori de câte ori îl citesc. O nesfârșită tristețe. Mulțumesc!

[Vasilisia Lazăr]

Nuța, mulțumesc cu drag pentru vizită și apreciere!

[petrut dan]

De acord cu domnul Valeriu Anghel o poezie al cărei dramatism, mai ales citind-o acum, te face să te oprești și să-ți dorești curgerea timpului întârziată cu câțiva ani. Îți dau dreptate în ce privește felul în care l-ai susținut și după, un artist deosebit, cu forță și inteligență creatoare ce a lăsat o operă demnă să fie reținută și pusă acolo unde merită, în memoria noastră și a literaturii române! Poemul trebuie luat ca întreg, deși frunza de arin îmi amintește de mitul lui Ahile, probabil locul sensibil al autorului - inima obișnuită cu răul unei greutăți pe care nu mulți ar fi putut să o învingă, pentru că nu poți numi altfel decât victorie faptul că, în ciuda circumstanțelor, a reușit să scrie de parcă nicio suferință nu l-ar fi încercat, păstrându-și umorul și talentul nealterate de limitările unui destin potrivnic în lumea fizică, dar atât de generos în ce privește talentul și posibilitățile de a dărui momente deosebite prin opera sa! Remarcabil, emoționant, memorabil!

[Valeriu Anghel]

O poezie dramatică, tulburătoare, ca un strigăt întârziat de pasăre lunară care și-a pierdut pribegia...