Placebo (de Ion Lazăr da Coza)

[Vasilisia Lazăr]

mă doare Doamne

mă doare unghia mare

de la piciorul stâng...

oh Milostivule

abia am deschis gura către

Tine şi durerea de la unghia mare

ca prin minune

a dispărut

acum... acum mă doare tot degetul

Doamneee degetul meu Doamne

mda

degetul e ca un nou-născut pe lângă

întreg piciorul din praf de puşcă

aprins

dar ce e praful de puşcă vizavi de

bomba cu hidrogen din lombosciatica

mea scumpă?

 

mă doare...

nu Doamne

viaţa nu mă doare absolut deloc   

[Amanda Spulber]

Da, o poezie vie și complexă. Se citește pe mai multe planuri. Are Dumnezeu simțul umorului și încă unul negru? Poate. Nici nu vreau să mă gândesc unde ar putea muta durerea de viață. Pe de altă parte placebo nu înseamnă doar o substanță/intervenție neutră. E de la început încărcată (substanța/intervenția) cu credința că îți va face bine. Sunt posesoare de lombosciatică de aproape un deceniu și cel mai important lucru pe care l-am învățat e că durerea trebuie "mutată sus" și/sau "menținută sus", așa cum aparent ludic descrie poetul. Întotdeauna mă îngrijorez când mă doare degetul, dar cu durerea de mijloc m-am obișnuit, chiar dacă mă mai chinuie uneori.

[Ada Nemescu]

Uluitor ce făcea cuvintelor!

Le așeza magistral, inventa sensuri cu o ușurință și o naturalețe personală.

ne este dor, aDa

[Nuta Craciun]

E un poem ”viu”, scris de un poet ce la fel va rămâne viu în amintirea celor care îl citesc! 

[Manuela Munteanu]

Off, revolta este atât de potențată, revelatoare a suferinței! Am citit cu drag, dar cu strângere de inimă. 

[petrut dan]

Bună dimineața, 

- Este un poem pe care îl recitesc și care îmi place la fel de mult ca prima dată, deși nu aș ști să-ți spun când a fost asta, ceea ce înseamnă că are forță, un poem perpetuum mobile, apărut dintr-o trăire aproape spirituală a durerii umane, universale! Se simte detașarea artistului care își depășește condiția, cu resemnarea asumată a faptului că, deseori, inexplicabil și  greu de acceptat pentru majoritatea, slăbiciunea ființei ne apropie de momentul primordial, de conștiința transcendentului și de Creator. Un poem ce mi-a rămas drag și pe care ar fi păcat să-l desfigurez analizându-l parte cu parte.O reținere controlată a emoțiilor, cuvinte laser parcă numerotate, obligate să respecte o anumită ordine și grafică ce-i susțin discursul protejându-l, dându-i hrană și viață!

Cu respect, maestre! Vasilisia, mulțumim! Nu trebuie să-mi răspunzi, știu!)

[bolache alexandru]

Această poezie este o bijuterie!!!