Mă tot gândesc, grăit-a Sanherib,

la inul,

asemenea porfirii de răcoare,

subțire ca părerile de rău

dintru mireasma strunii,

ce-o fi cântând pe trupul tău

când tu adormi ca răsăritul lunii?…

Cuvintele, aripi întinse în rugăciune

pod de la mine la cer,

sau pumnale care hotărăsc tăcerea,

le unesc și le fac poezie, cântec,

niciodată blestem.

Curge iar  dimineața peste mine

și mă spală de neputințe și regrete

că nu am rămas ieri

să pot clădi castelul sufletului

din vorbe…

e atât de gol

și cerul lipsește

nu am cu cine să-mi împart timpul

de când ai plecat nu simt frigul nici căldura

nu e nici zi nici noapte

doar un crepuscul continuu

secundele au înghețat

am îmbrăcat rochia neagră

mă simt îngropată în libertate

dar fără timp

fără…

De cea mai mândră floare,

de-adâncile văzduhuri prea aleasă,

de-aseară-mi ceri din strună s-o întrup,

când eufrata undă

ascunde-n scoică luceafărul nibir,

iar inima furtunilor li-e casă.

 …

Iubindu-te, am totul și dintotdeauna –

Mă pot opri, când vrei,

la granița suflării!

Cu remanența pusă drept

gajul respirării,

M-afund în Purgatoriul ce-mi asfințește luna.

orice cǎrare a ochiului tǎu aș apuca

cireșii îmi înfloresc adânc în palme

pǎsǎri înmuguresc de-a înaltul brațelor

ferestrele au plecat

a rǎmas lumina

pânǎ la gura ta n-am știut ce este sǎrutul

Dumnezeu de dragoste

pânǎ la umǎrul tǎu n-am crezut

în merele dulci de pe crengile visului

mǎ strângi tandru între pupile

și eu cresc

în spiralǎ

împrǎștii raze cu degetele…

                             „Cel care doarme și cel care-i mort se aseamănă unul cu altul. Oare nu închipuie amândoi icoana morții?”

                                                 („Epopeea lui Ghilgameș”, Tăblița X)

Puteam să fim doar amândoi ca

un singur…

până când imaginea din oglindă
va ajunge să-ți zâmbească
nu căuta vulturilor
în ținutul de sus nu e loc pentru odihnă
ei vin cu putere
devorează
apoi se înalță spre măreție
de parcă tu nici n-ai fi existat
nu-ți mai rămâne decât
să treci gardul de sârmă ghimpată
cu demnitatea unui deținut
gata s-o ia de la capăt
în altă viață

Știu, mi-ai vorbit de ziua cu două dimineți,

O zi în care cerul, uimit de-atâta soare

S-ar face așternut să poți să mă răsfeți

Sub verdele stârnit în cântecul de floare.

O zi când răsăritul s-ar fâstâci pe cer

Și-ar cerne iar lumină: un punct imperceptibil

Ce crește și-și depune sărutul efemer

Peste iubiri trăite în timpul reversibil.

Mi-ai arăta cărarea pe care să mă pierd

Sub bolți de flori albastre ca…

Să treci în neființă nu-nseamnă nemișcare, 

nici ochi închiși de-a pururi sub crucifixe reci, 

nu doar putreziciunea preschimbă în surpare

a inimii bătaie, iar trupu-n loc de veci.

îmi odihnesc
privirea pe cana de cafea 
pe scaunul unde obișnuiam 
să-mi las gândurile

se așezase cineva
la acea oră 
literele lipseau

din agendă

mi-am surprins 
chipul în oglindă
și am recunoscut musafirul
ce se odihnește 
pe banca din privire

Caii noştri, fără frâu,

Se scaldau prin grâu ca-n râu...

Grâul unduia ca râul.

Caii noştri, cam zbanghii,

Se scăldau ca doi copii.

Noi săream, cum sărea grâul,

Tăvăliţi în năvârlii.

Caii noştri, îngeri suri,

Se spălau pe glezne-n muri...

Mure-n murii pe…

mi-a crescut altar în golul dintre cuvinte

și genunchii inundǎ cerul cu fluturi

așa vii tu

nu mai încapi în mugure

și izbucnești în cercuri de luminǎ

eu trec prin ele

dinspre îngeri șovǎitori

în sus

și numai dupǎ ce îmi subțiez

pânǎ în albul lacrimilor

întunericul pe care n-a cǎlcat niciodatǎ Adam

11. 05. 2015

Nu-i frumusețea-n sine

înțelepciunea florii.

Chiar dacă pare,

presusul frumuseții

e iubirea.

Deopotrivă brusturul,

sau crinul cu filigran de soare,…

Rupeți foile ce doinesc cuvântul prin versuri.

Uscați fragmentele rupte în căldura solară a privirii

și măcinați în creuzetul gândirii până totul e fin

aidoma prafului de fluturi.



Presărați praful peste tutun și rulați.

Aprindeti cu grijă și inhalați adânc.

Expirați.



Citiți în fumul expirat forma

iar în fumul inhalat vâltoarea.

Citiți în raza ce străpunge forma – sensul

iar în tusea vâltorii – convulsia sentimentului.



A…

scuipam sânge în ligheanul străveziu de sub pat

la căpătâi o umbră mă veghea de câteva zile

captiv în mijlocul acestui lan de singurătate

seceram snopii tăcerii de oameni

se înnopta

departe se auzea un urlet lugubru de câine

scuipasem ADN-ul tuturor viețuitoarelor din arca lui Noe

și totuși nimeni nu culegea sângele într-o eprubetă

cine să-l mai recreeze pe Adam din nimic

ligheanul crăpase

lichidul vieții era absorbit de glia însetată…

culege-mi vocalele și adăpostește-le în inimă
sărută-mă să mă transform în idilă 
ia-mi literele  în palmă
să te urmez pe linia vieții
rostește-mă în fiecare zi

sunt poezia ta 
și dacă n-aș fi
aș rămâne doar un simplu cuvânt
iar tu fără rugăciune 

Aproape-i iarna

şi pretutindeni căciuli…

Clăile de fân

*

Visam că sunt mort

şi m-au trezit iar ciorile

cro-cro-croncănind

*

Tăciunii se sting…

Acoperită-n sperlă –

luna prin ceaţă

*

În faţa sobei

bătrânii îşi povestesc…

Toarce motanul

*

Nalba-n fereastră…

Deasupra casei fumul

o…

Cel Veșnic,

ziditor luminii,

ce-a tors cu fir subțire toată firea,

e Cel spre care cu floarea mă închin.

Cel mai presus de zei și închinare,

cine-ar putea să fie?

De ce nu-mi spui,…

în țara aceea orhideele înfloresc o dată și bine

din când în când un demon le trece peste frunte

crezul îmbobocit într-o temniță

atins de arșiță nu mai rabdă clovnii care își fac veacul sub lacăte

acum a trecut de faza săgeților

are cămașă albă surâde la timp și…