orice cǎrare a ochiului tǎu aș apuca

cireșii îmi înfloresc adânc în palme

pǎsǎri înmuguresc de-a înaltul brațelor

ferestrele au plecat

a rǎmas lumina

pânǎ la gura ta n-am știut ce este sǎrutul

Dumnezeu de dragoste

pânǎ la umǎrul tǎu n-am crezut

în merele dulci de pe crengile visului

mǎ strângi tandru între pupile

și eu cresc

în spiralǎ

împrǎștii raze cu degetele…

mi-a crescut altar în golul dintre cuvinte

și genunchii inundǎ cerul cu fluturi

așa vii tu

nu mai încapi în mugure

și izbucnești în cercuri de luminǎ

eu trec prin ele

dinspre îngeri șovǎitori

în sus

și numai dupǎ ce îmi subțiez

pânǎ în albul lacrimilor

întunericul pe care n-a cǎlcat niciodatǎ Adam

11. 05. 2015

rǎvǎșesc tainele de pe umerii zilei

dupǎ tine

sap în aripile pǎsǎrii celei mai înalte

în umbrele pe unde vei fi trecut

flǎcǎrile așteptǎrii îmi despletesc genunchii

cobori din flori pe marginea primului fluture

și Dumnezeu se frânge în patru zǎri

iubirea cântǎ din toate meridianele

pentru fiecare capǎt de speranțǎ

devin Lazǎra

bǎrbate de la începutul cuvântului

strig din toate…

nu era ziditǎ din dragoste în sfinții pereți  ai lacrimii pe obrazul bǎrbatului

și rochiile îi țineau frig pentru cǎ erau fǎcute din cuvinte care nu aveau curajul sǎ meargǎ pânǎ la capǎt

îmbrǎca asfaltul cu o gleznǎ atât de limpede

încât dorul pǎrea cǎ umblǎ singur pe stradǎ

mângâia norii cu o mânǎ subțire de speranțe

și pǎsǎrile îi fǎceau cuiburi de piatrǎ pe degete

abia când și-a aprins inima

pe dalele…