planetă de zahăr cu oameni albaştri…

e goală iarna,

doar noi

ne îmbrăcăm sufletul

(în haine)

când iubirea

o vedem

în toate anotimpurile

cum înfloreşte

şi frunzele

şi florile

cresc

şi ne-mbată

şi noi

goi,

ne pitulăm

în razele soarelui.  

 14.02.2014, ora 13’16’’

Poezie fără nicio pretenție... Am ”scris”-o din joacă, pe când veneam cu copilul de la școală, inspirată de cerul plin de nori albi, împrăștiați fără de noimă. Am ales să o păstrez aici, printre celelalte poezii ale mele.

Norul ca o jucărie

A plecat grăbit haihui,

Peste frageda câmpie,

Lăsând dâre-n urma lui.

Se întreabă și socoate:

Stropul ăsta mititel

Să îl verse peste toate

Sau să îl mai țină-n…

trec dintr-un mormânt ín altul 

dintr-un cerc în altul 

ascultând cântecul rănii mele imense 

care se înalță cu fiecare picur 

pământul se micește sub talpa mea

cerul se face un făt 

iar sângele meu tace 

chiar atunci când strigă cerul

născându-se în ochii mei 

în care nu se mai vede 

nicio urmă de…

când  iarna durează şase luni

şi la tv se vorbeşte numai despre crime

războaie

sau despre misterioasa dispariţie a unui avion

când harta lumii se schimbă

de la o zi la alta

iar politicienii dau din coate

şi vorbesc în sloganuri

când publicitatea te invita să consumi nemăsurat

iar pe canalul alăturat

doctorii te  informează

despre catastroficele prognoze medicale

când succesul…

să-mi zăresc urmele

pe care am pornit

în urmă cu ani.

Nu le vedeam.

Ploaia a spălat nisipul,

soarele a uscat pietrele

şi cerul părea că aleargă.

Vântul mă lovea

peste faţa plină

de timpul încrustat

cu paşii tăi

şi sângele

nici nu mai ştiu

ce culoare a avut.

S-a uscat.

Aştept…

sunt genul acela de tribun fãrã discurs cristalin

care parcã vorbeşte dintr-o prãpastie cu cerul

iar când liniştea mã învinge

întotdeauna reuşeste într-un final

tac în felul meu ciudat

ca o luntre

dar înainte de marea tãcere

aş condamna la nesfârşire pe fiecare în parte

nu din generozitate

ci doar aşa ca sã se întrebe la nesfârşit

de ce naiba mi-am lãsat ca rãsplatã clipa

oricum când m-am luat de infinitul tuturor

ca de o…

A fos ceva-ntre noi nedefinit,

poate că-n felul meu n-am înţeles

că trebuia să stau, când la sfârşit

din sufletul rănit ai vrut să ies.

Am tras conturul nopţilor greşit

iar zorii n-au ştiut ce s-a-ntâmplat,

când întunericul s-a dus în răsărit

şi tâmpla dezvelită ne-a lăsat.

Am mers spre altă zi la întâmplare

icoanele plângeau prin dimineţi,

se-nghesuiau tăcerile-n altare

să-nveţe rugăciuni de la profeţi.

A fost…

Ştiinţă

       Cunosc totul şi nimic.

       Un apus tardiv de soare

       Mi-a şoptit cândva

       În urechile-mi de gheaţă

       Cum că eu —

       Risipita-mi fără rost şi importanţă,

       Ani dulci ai existenţei efemere.

       Şi astăzi...

       O... De ce abia acuma?

       Desluşita-i adevărul.

       Focul, apa şi lumina

       Nu mi-au fost…

Ce-ar fi să ne iasă morţii

din spatele timpului

cu bărbile lor neterminate

să vină cu unghiile lor răsucite

cu falangele nealterate

şi dinţii străluciţi din morminte

ca nişte stele cu raza cuminte

fără a trăitului vină

îmbrăcând numai lumină

iar jalnica dusă de sănătate

pe care-o aveau în de toate

să nu le mai fie pricină

să coboare de pe scena tăcerii

închipuită ca poală-a durerii

reci şi absenţi de păcate

aici de…

Sângeră vioara, glasul i-a-nghețat,

Trupuri se-arcuiesc în legănare.

Suflete flămânde iar au dezertat,

Plămădiri celeste pe  altare.

Pleoapele arzânde se întrepătrund,

Flori de lacrimi dantelează chipul.

Încă delirează gândul furibund

Prin solfegii clocotește timpul.

Strigă-n palme ora, se-ntăresc tăceri,

Triluri absorbite în plecare.

Se îneacă-n noapte tainice chemări,

Dansului iubirii…

 coapselor tale m-aș smeri  în toată profunzimea lor

 pierdut de mine dar atât de regăsit în tine aș fi eu

 și ai fi tu rugăciunea mea de dimineață amiază și de seară

 de trei ori trei m-aș închina sânilor coapselor- buzelor tale

 m-aș consfinți ultim cuvânt tu mi-ai rămâne mereu prima șoaptă

începutul unui poem pe care nu l-am scris…

s-au furișat oameni prin mine

m-au luat prin surprindere și

au zăbovit o vreme

mototolind visuri  fabricând dorințe

aveau nevoie probabil să se mintă…

Fiecare petală mi-o usuci cu aerul ce îl respiri

din inima mea.

Durerea n-o simţi când pleci 

fără să te mai întorci...

Cad dar cresc altele,

în întunericul umbrei de la ultimul tău pas lăsat 

la mine pe suflet.

Nu ştii, nu vezi nimic în nepăsarea zilei ce vine,

te-ai umplut de tot ce am

cu jumătăţi de cuvinte aruncate la gunoi,

în coşul din spatele imaginii tale.

Secunda bate…

nu l-am văzut niciodată

de la început

pe pagină.

Doar de la jumătate

îmi începe viaţa

si azi,

trezit de spasmele ochilor

într-o singură culoare,

mi-am programat

lentile cilindrice

la un ochi

să-mi comand,

(la celălalt

prindeam rosul)

să prind albastrul.…

Acum zece revoluții

Aurora ne zâmbea

Într-o pură dimineață -

Dimineața mea și-a ta.



„Este dimineața noastră!”

Îmi spuneai atunci zâmbind

„Și pe marea mea albastră

În sfârșit, te văd sosind!”



Și mi-ai spus atunci mai multe

Despre cer, despre pământ

Iar în inima-nsorită

Ardea tainic legământ.



Zece pași făcut-a Cronos

Pași prelungi, plini de-ncercări.

Soarta în rostogolire

Ne-azvârli pe-alte cărări.



Însă chiar…

pot să presupun că stâlpii de pe dig sunt ace înfipte într-o epidermă de elefant

nu pot să-mi închipui că ar putea vindeca cotul râului

nici că podul este un deget al oraşului pe care apa să-l muşte

când are o criză de epilepsie

un lucru este sigur

realitatea respiră altfel în tentaculele ficţiunii

ventuzele ei intră adânc…