Tot ce a mai rămas

[Maria Mitea]

tot ce a mai rămas

deasupra vârfurilor de brazi,

era semiluna

                     aluneca ușor în noaptea fără glass,

o licărire slabă

plângea-n tăcerea rece a stelelor

numai pădurea

                           singuratică și mohorâtă

părea vie,

de parcă cineva se împletise printre crengele

înghețate,

și tot ce a mai rămas

era semiluna

                     aluneca ușor în noaptea fără lacrimi

[Tudor Cicu]

...„cineva se împletise printre crengele

înghețate”...

Arghezi avea un vers al încremenirii lumii într-o tăcere totală. Spunea: „Merge marea, merge cerul împovărat de stele/ Numai corabia şi noi ne-am oprit între ele”. Ca și în poemul tău, planeta pare încremenită în ceva nedefinit. Ne-am oprit şi noi, și nu mai vrem să mergem înainte. Când ne vom trezi din această încremenire , va fi poate prea târziu (cum spunea Petre Ispirescu în „Omul de piatră”): „O, Doamne! Da greu somn am mai dormit”. Şi, atunci, la ce bun ne va mai fi trezirea aceasta? „Cine să măture lumea cu toate templele, învăţăturile ei prea stricate?” – cum scria poetul Ion Gheorghe. Poate că omul ar suporta cu un curaj neînfrânat durerile, nedreptățile și tot ce i se aruncă în spinare, dacă n-ar fi singurătățile și tăcerile care le însoțesc. Fiindcă (spunea Cioran) „omul suportă mai ușor moartea decât singurătatea”, că nu este nimic palpabil decât TOT ce trece: „...semiluna/aluneca ușor în noaptea fără lacrimi”.  (Îi dau dreptate lui Valentin: „un concentrat de poezie și emoție”)

[Stanescu Valentin]

Maria, simt aici o poezie ca o spirală spre ultima haltă fără glas, fără lacrimi, fără zâmbet între doi poli: agonie şi extaz... Felicitări pentru un concentrat de poezie şi emoţie!