Dilema norului

[Laura H.]

Poezie fără nicio pretenție... Am ”scris”-o din joacă, pe când veneam cu copilul de la școală, inspirată de cerul plin de nori albi, împrăștiați fără de noimă. Am ales să o păstrez aici, printre celelalte poezii ale mele.

Norul ca o jucărie

A plecat grăbit haihui,

Peste frageda câmpie,

Lăsând dâre-n urma lui.

 

Se întreabă și socoate:

Stropul ăsta mititel

Să îl verse peste toate

Sau să îl mai țină-n el?

 

Dacă-l varsă, sfântul soare

S-ar umbri și-ar fi păcat.

Mulțumit e fiecare

Când e totul luminat.

 

Dacă-l ține, pe câmpie

N-ar mai crește flori defel,

Ar muri de anemie

Firul cel mai mititel.

 

Se gândește, se gândește,

Norul e cam încurcat.

Dar, pe când se tot muncește,

Stropul ager i-a scăpat.

 

Se stârnește-o veselie...

-Norul se-nroși nițel-

Râde soare, râde glie,

Râde și norul de el. 

[Laura H.]

Mulțumesc pentru impresii. Sunt de acord cu ele. 

Nu trebuie să arătăm tot timpul doar ce credem că este bun. Suntem atât de imperfecți...

[Blăjan Ovidiu]

mie mi-a plăcut!

[Sofia Sincă]

Ți-ai caracterizat singură poezia: fără nici o pretenție. Astfel de versuri se cam țin în sertar. Nu cred că nu ai un loc la tău, măcar un document personal în care să îți pui creațiile pentru corectură sau c0mpletare, înainte de a le posta undeva.

Dar este alegerea ta, dacă vrei sau nu să-ți maturizezi, să-ți șlefuiești versul.

Să fie primit!

Sofy

[bolache alexandru]

Versuri ușor copilărești...