Pătrunde-mă adânc până la os

Cu țipătul care îți arde-n vene,

Să mă înveți că timpul are rost

Când trupu-n ierni îți scrie în catrene,

Catrene albe-n liniști tulburate

Să-mbrace apele spre asfințit,

Mantaua cerurilor înghețate

Ce-n rama de cuvinte ne-a cioplit.

Și-așa tăcuți, umili până la carne

Zidim pe cer vitralii răsucite,

Zăpezi scheletice, iubiri umane,

Chemări și ape, vorbe împletite.

Mă arde focul căutării

Oglinzi ce ne-au murit înmugurind

pătrunse până -n măduva spinării

De dorul nins

Poteci ce astăzi sapă vaduri

în colț de trup brăzdat de noapte

Te strigă iar durerea cu-ndârjire

când timpu-n focuri mă înnoadă

Si febra trecerii îneacă așteptarea

Scântei împăturesc a visului tăcere

Unde să-ți pun îmbrățișarea

Când umbra lunii…

vin emoţii,

pleacă gânduri

până şi podeaua sufletului vibrează.

Oare câte poeme vor curge prin clepsidra mirării?!?

Fire ruginii 

despletesc poteca înfometată,

parcă aş întâlni paradisul pierdut al facerii omului

împachetează mâinile filele din rugăciune,

curg sângerând.

Să fii singur înnodând EDENUL pe-un zid al plângerii,

fără voluptate,

într-o timiditate lucidă...

Să-ţi aparţii 

fără…

Mă curge Universul prin murmur de cuvinte

Dar prin pocale albe îmi cerne visul nopţii,

Aprind în rugi de rouă oglinzi fără veşminte

Şi prin colindul zării dantelăria sorţii.



Iar timpul săvârşirii răstoarnă-n car de gânduri

Culori ce secundarul le-a împărţit tristeţii,

Pe fruntea aplecată eresuri trec pe rânduri,

Croind din taina zilei albastrul dimineţii.



Destinul mă îndeamnă să caut…