Tei, izvor prinse în dor

[Stanescu Valentin]

Mă-nconjoară lumea verde

     liziera, teiul sfântul,

          unde gândul mi se pierde

               de la cer până-n pământul...

 

                Mă aşteaptă, prea cuminte,

          banca poeziei mele

     scrijilită de cuvinte

şi ninsă cu praf de stele.

 

Ceas de taină şi-ntărire,

     clipa timpului sortit

          trece-n tei plin de iubire

               drumul cel făgăduit.

 

                Miazăzi nins de uitare

          brusc vibrează-n noi esenţe,

     smalţul capsulei cum sare

flori de tei trec în esenţe.

 

Nimic fără de temei,

     polen în sloiuri aurite

          curge-n jur din flori de tei

                spre albinele grăbite.

 

                Un sărut pe firul ierbii

          talpa mea curată pune

     pe tăpşanu unde cerbii

îşi duc dorul la păşune.

 

Când în soarele de-amiază

     aerul prinde să fiarbă,

          peste tălpi mi se aşază

               pantofii-mpletiţi din iarbă.

 

               Te aşteaptă lângă tei

          surâsul dulce de izvor,

      din căuşul prins în stei

să te răcoreşti cu dor.

 

Banca gândurilor noastre

     lin pluteşte în esenţă

          coborâtă dinspre astre

                 peste-a noastră existenţă.

 

                 Dă-mi mâna şi hai, hai

            să mulţumim cu bună ştire

     acestui darnic colţ de rai,

plin de lumină şi iubire.