cântec de pierzanie

[Tudor Cicu]

cântec de pierzanie

 

de-aș fi strigat la tine, oare la noi la ușă

e tras până la capăt prin lanțuri și zăvorul?

că mă pândește moartea cu ochi ca de păpușă

să tragă când îi vine, sub noi, cu sârg covorul.

 

te rog  (mi-o spui din suflet), să fac cum cred mai bine

să las și cartea unde, convins, Sancho mai scrie

stăpânului scrisoare, cum s-ar jertfi pe sine

când toate-s doar iluzii și multă fantezie.

 

ca să-mi alung furia, chiar nu observ cocorii

cum nu mai vin în țară și zboară în derivă,

iar moartea-n prag așteaptă să nu ne-apuce zorii

ca să-și încerce coasa de-o vreme inactivă?

 

îți văd privirea rece, nici gând ca să mă soarbă

când eu povești cu tine croiam printre cuvinte

ca multe alte vise... și stam culcați în iarbă

iar stelele, cu ochiul, treceau să ne alinte.

 

mai spune-mi înc-o dată și mă întorc din vise

să-i scriu lui don Quijote misiva oportună...

o, câte-n viață, doamnă, poeme n-ar fi scrise

de-am fi privit cocorii o noapte împreună!

 

[Tudor Cicu]

Grig Salvan: Un singur cuvânt din comentariul dvs. (moarte), nu știu de ce, dar tot la Grigori, eroul Donului liniștit,  m-a dus gândul. Cum viața lui se făcuse neagră, asemeni stepei pustiite de foc, pierduse (spunea Șolohov) tot ce avea mai drag pe lume. Moartea nemiloasă îi răpise totul, îi dărâmase toate visele. Ajuns printre dezertori (ai unei părți, ori alteia a războiului dintre roșii și albi), Grigori îl întrebă la un moment dat pe căpetenia Ciumakov: „Încotro vrei să pleci?” Acesta îi răspunde nefiresc: „Să-mi caut alt trai mai ușor. Poate că mergi și tu cu mine?” Grigori are un răspuns dezarmant: „Nu, du-te singur!”... Și mă gândeam: haida-de, aici sub umbra nucului de la poartă (eram la țară, printre stupi, firește) cum îmi aduc aminte de ochii drăcoși ai fetei din prima mea iubire, vorba lui Tolstoi (în Anna Karenina): „de ochii negri, drăcoși, ai domnișoarei Roland” – cum să am eu un alt răspuns, afară de acel pe care viața îl dă îndeobște problemelor celor mai complicate și insolubile. „Parcă-i un blestem! Vai, vai, vai!” (scria Tolstoi). S-o spunem, încă o dată, răspicat: da, iubim și acum, peste ani, amintirile și vorbele spuse la prima noastră întâlnire, rămân a fi răstălmăcite peste ani, chiar cu ceea ce credeam a fi dragostea („Îndată ce te-ai născut, eşti vinovat”, spunea Hermann Hesse în „Lupul de stepă”) Să fi avut atâta dreptate?

[Tudor Cicu]

Monica Pester: După două zile printre stupii de la țară (unde nu am cum vedea nimic pe google, nicicum de a intra pe ÎNSEMNE), revenit acasă, iată ce comentariu inedit citesc! Născut pe plaiuri dobrogene, foarte aproape de mare, acolo unde și poezia răsuflă în ritm cu suflarea mării, și-n toate răsturnările mareei, poți spune: ia te uită cum se întoarce pe cel mai cumplit val și vasul cu care ai pornit la drum, parcă tras de toate funiile care îl manevrează! Dar mantia poetului nu poate fi îmbrăcată decât de cei care au în spate biblioteci întregi devorate. Aristotel spunea că poezia ajunge mai departe în cunoaștere decât istoria, cunoaștere de care de care ne vorbea Socrate. Adică, tocmai cel care observa pentru toți, că doar prin cunoaștere (educația ca scop în sine, nu ca instrument pentru ceva iluzoriu) ai șansa de a fi fericit. Adică, suntem cam ceea ce am citit. Sau cum se spune în popor: „ai atâte vieți câte cărți ai citit!”. Din păcate poetul nu este creatorul, ci martorul lumii prin care trece. Dacă ar fi fost creată de poeți lumea ar fi arătat cu totul altfel. Dacă n-am scrie toate astea, nu cumva îi va lăsa cititorului de azi o curioasă senzaţie de nerostire lăuntrică, de gol în fiinţă? Altfel, de ce am mai scrie și comenta la scrierile altora?

[Grig Salvan]

Apropierea morții, cu temeri și regrete, pierderi și deziluzii, adâncește și amplifică sentimentul unei iubiri cu scăderi și neîmpliniri, dar care putea fi sublimă, „o, câte-n viață, doamnă, poeme n-ar fi scrise/ de-am fi privit cocorii o noapte împreună!” Pe lângă temă și tratarea ei, îmi place mult ritmul prozodic ales.

[Monica Pester]

Nu mă-ncumet la o disecție literară. Poezia de acum, ca multe altele ale domniei voastre este, cu permisiune, un manual despre cum se scrie un poem.De la tema cuprinsă, sensibilitate in abordare, viziune extinsă a expunerii cu ramificații în literatura cunoscuta, părând ca poetul se suprapune personajului, până la perfecta prozodie, ritm și melodie. 

Pentru mine, dle Tudor Cicu sunteți un infinit exemplu de urmat. Comentariile d-voastră sunt așișderea, un exemplu.

[Tudor Cicu]

 Corneliu Neagu: Mulțumesc pentru răspuns... și o iau ca pe o discuție: Gogol scria undeva că „tristețea îl apasă pe cel părăsit”. Grea și mâhnită inimă trebuie să fi avut maestrul, dacă mângâiere nicăieri nu-și putea afla. O singură dată am purtat un dialog sincer cu un critic, venerat și astăzi printre vrâncenii săi, care mă atenționa: „Vă asigur de respectul meu, dar v-aş sugera să vă supravegheaţi scriitura cu mai multă atenţie! Toate cele bune şi frumoase, Mircea Dinutz”. I-am scris cerându-mi scuze pentru unele greșeli de ortografie și punctuație. I-am spus că nu sunt lingvist de profesie, ci doar un inginer având unele înclinații literare. James Turber avea o fabulă intitulată „Corbul şi privighetoarea”, în care morala ne spune nouă că, fiecare înţelege ce crede că-l doare şi îl caracterizează, sau ce vrea el să înţeleagă şi îi convine – şi nu ceea ce ne transmite din capul locului cel care îşi aruncă povaţa. Şi de aici... așa cred, fiecare are dreptate!   

[Tudor Cicu]

Nicoleta Ramona: Vorbind despre frumusețea unei lecturi, gândul, firește, mă duce la spusele lui Dostoievski, dar memoria scriitorului e un labirint continuu. Un labirint asemănător cu cel descris și de eroul lui Dickens din Marile speranţe: „Eram pierdut în labirintul măreţiei care mă aştepta şi nu eram în stare să regăsesc potecile lăturalnice pe care noi doi le străbătuserăm împreună”. Îmi place să cred (atunci când e și citit), că scriitorul e un purtător al flăcării ce va scoate din popor Frumusețea la liman.

[Tudor Cicu]

Valentin: Da: frumos ai rostit „Unde ești, Doamnă!” (ai rămas doar un vis). Și eu m-am ȋntrebat: cine ne trasează nouă, pașii ȋn viaţă? Destin, soartă, ursită?... Cert e că fiecare dintre noi alergăm, ȋn viaţă, printre vise, pe cărări diferite.

[Tudor Cicu]

ADA: Beția asta de simțuri de care spui, mă trimite (chiar nu știu de ce?) la poveştile lui Andersen... Danezul era născut ȋn aprilie, ca mine. Și eu m-am născut ȋntr-o familie săracă, și eu am plecat singur de-acasă spre un oraș mare pentru a-mi croi un viitor. Danezul s-a născut la 2 aprilie în orăşelul Odense din Danemarca în familia unui cizmar. După o copilărie sărăcăcioasă în trăiri, pleacă de unul singur la Copenhaga pentru „a-şi cuceri celebritatea”, cum notează, mai târziu, în “Povestea vieţii mele”. Spunea că există o soartă pentru fiecare, dar că nimic nu există fără luptă, muncă şi credinţă în puterea ta. Pe undeva, nici eu nu am sărit mai departe de stigmatul pus pe fruntea copilului cu capul în nori, sau cum zicea H.C. Andersen că i se spunea lui la şcoală: „Ăsta iar e cu gândurile aiurea!” În beția asta de simțuri, să ne reamintim câteva: „Mica sirenă; Crăiasa zăpezilor; Hainele cele noi ale împăratului; Răţuşca cea urâtă; Amnarul; Lebedele”… Însă „Fetiţa cu chibriturile” rămâne pentru mine povestea fetiţei despre care, mai toţi, care au trecut a doua zi pe sub ferestrele unde au găsit-o moartă în ger, nu aveau cum bănui ce minuni văzuse fetiţa înainte de a pleca din această lume.

[Corneliu Neagu]

Domnule Tudor Cicu, răspunsul domniei-voastre la palidul meu comentariu este atât de bogat și de înălțător încât mă face, din nou, să plec capul în fața valorii estetice și culturale a tot ceea ce scrieți. Vă mulțumesc foarte mult!

[Cornaciu Nicoleta Ramona]

Așa de frumos!