ca o plantă în suferința creșterii

această viață

cu fruntea căzută și ochii spre înălțimi

e mai mult decât ai îndrăzni s-o vorbești în cuvinte

nu stropii de apă definesc ploaia

ci setea cu care pământul o îmbrățișează

această viață

ca o pace strivită de riduri

nu o poți recontura cu o memorie nedreaptă

partea ei luminoasă

stă în spatele umbrei

într-o legătură eternă

cu propriile-i răni

nu-și pierde cursul…

sunt suspectă de lumină

și distanțele m-ajung

timp mai am

dar nu port vină

pentru ce-i în mine Mult

vin pornite-n vijelie

dând cu trăsnete de plumb

din umăr mâna ce scrie

să o rupă de ce-am sfânt

mi-o lovește și mi-o mușcă

pân´ la os

să-mi fure gândul

dat în muguri de-adevăr

Răi din rădăcini de soare

scurs ca lacrima pe față

din adânc suspin

o mare

o lume cu stări de gheață

distanțe-…

cum îmi sunt cunoscute

depărtările neamului meu dinainte

aproape că mi-am secerat teamă de-a mă trezi

în depărtări străine

cu pumnii închiși

nu mai caut cu patimă

să mă ciocnesc cu timpurile pline

plutesc ca o frunză căzută

în toate direcțiile vântului

dar respir același aer cu înălțimile

am îmbătrânit

plângându-le neîncetat în zgomotoase asemănări lipsa

nu se mișcă niciun fir de iarbă

doar o inima deschisă mai sângerează…

cine când mi-a fost mai greu

cine vreodată pe lume

a trăit în locul meu

poate cineva a-mi spune?

care dintr-atâtea valuri

marea a putut s-o scoată

din adâncul ei la maluri…