ne sapă grijile sub unghii până dau de suflet

cântecul meu

și noi încă mai visăm la cai verzi

căzuți din lună

ploi de suflet se zbat în adânc de tăcere

până la limita topirii

cum de n-am bănuit că și topirea poate să aibă

limita ei de Fată Morgană

cântecul meu

de ce mai umblăm cu inimile deschise la iubiri

printre-atâția nori sparți de vijelii sărite de pe șine

vezi cum am luat tensiometrul de coarne

după repetatele noastre…

ca o plantă în suferința creșterii

această viață

cu fruntea căzută și ochii spre înălțimi

e mai mult decât ai îndrăzni s-o vorbești în cuvinte

nu stropii de apă definesc ploaia

ci setea cu care pământul o îmbrățișează

această viață

ca o pace strivită de riduri

nu o poți recontura cu o memorie nedreaptă

partea ei luminoasă

stă în spatele umbrei

într-o legătură eternă

cu propriile-i răni

nu-și pierde cursul…

sunt suspectă de lumină

și distanțele m-ajung

timp mai am

dar nu port vină

pentru ce-i în mine Mult

vin pornite-n vijelie

dând cu trăsnete de plumb

din umăr mâna ce scrie

să o rupă de ce-am sfânt

mi-o lovește și mi-o mușcă

pân´ la os

să-mi fure gândul

dat în muguri de-adevăr

Răi din rădăcini de soare

scurs ca lacrima pe față

din adânc suspin

o mare

o lume cu stări de gheață

distanțe-…

cum îmi sunt cunoscute

depărtările neamului meu dinainte

aproape că mi-am secerat teamă de-a mă trezi

în depărtări străine

cu pumnii închiși

nu mai caut cu patimă

să mă ciocnesc cu timpurile pline

plutesc ca o frunză căzută

în toate direcțiile vântului

dar respir același aer cu înălțimile

am îmbătrânit

plângându-le neîncetat în zgomotoase asemănări lipsa

nu se mișcă niciun fir de iarbă

doar o inima deschisă mai sângerează…