eu sunt rod
tu
rădăcină
veșnicie de lumină
vis de Dumnezeu
c-o mână înfiptă-n cer
și-alta-n țărână

eu sunt șoapta
iar tu graiul
clipa ce deschide Raiul
cetate cu-n ochi în mit
și cu altu-n infinit

tu esti rana
eu sunt leacul
urma trecerii ce-adună
în scântei aceste veacuri
de durere și de tihnă

trăiesc în Hristos

ca într-o singurătate dulce

cu fiecare dor

când îi sărut rănile

un câmp de maci înfloriţi

îmi îmbracă iernile

da

învierea din morţi

întrucât

de cei vii

n-ai unde să fugi

se produce în inimă

apoi

gândurile care mă ridică la Cer

sunt suficient de nebună

cât să visez

că îmbrăţişez soarele

cu ochii deschişi

şi tot atât de aproape

cât să nu mă orbească

trăiesc în Hristos…

O carte închisă, poate să fie o carte veşnic deschisă, doar pentru cei ce ştiu să o citească!

cupola de levantă

mi se lipise praful

unui deşert bântuit de piele

acum sunt aici

să mă spăl

de toate muşcăturile aspre

din trecut

cu lacrimile de singurătate ale potrivirii mele

spărgând toate zidurile fricii

se-nalţă din încolţirea înaintărilor pure

fericirea

visându-se vie

ca o atingere blândă

în verde jalea…

tu care-mi trimiţi argintării venusiene

şi povara coaptelor poame

tu stâlp de ceaţă

ce mă ridici până la lună

să scutur soarele de brumă

vrei să ard în sterp foşnet de undă sărată

sub tălpile aspre-ale paşilor tăi

vrei să-mi muşti sărutul

ca trecut printr-o coasă de soare plâns

pe linie albă de cuget

să adulmeci armonia ochilor mei

primăvara toamnei mele-n rezidire

cu un cântec de rai şoptit

peste fire…