atât de viu

atât de viu

e punctu-n care-ncep să fiu

acolo unde setea-i ceață și zorile se-aprind în sânge

acolo inima învață să crească-n zboruri până-nvinge

acolo unde râuri line în murmur cald se contopesc

acolo te-am găsit pe tine ca un atins de dor ceresc

acolo unde sparte-n valuri apele noastre s-au ales

îndepărtați am fost de maluri în unde fără de-nțeles

prizonierati în somn adânc ca visul nopții să ne spună

că…

nu te grăbi să pui punctul final

e și un rost al meu

care-mi mângâie somnul

și-mi luminează privirea

cu un sărut al inimii pline de pace divină

dar cu toate acestea

încă mai arde în mine

o tăcere adâncă

din care nu pot să ies

decat

trasă de urechi

circulă un zvon

pe tărâmul odios al zbaterilor

că omenirea deține

puterea fără de care

nicio pasăre

nu-și va mai putea cunoaște zborul

aș preferă să-mi înghit…

am avut gânduri

gânduri ispititoare de fericire

cât să clădesc o lume întreagă

unele

se înfăţişau ca fiind oameni

oameni frumoşi ce-mi împrejmuiau drumul

înghiţit în van de imagini neclare

altele

născute de singurătăţi amare

pentru a desluşi mistere neatinse

de vreo făptură înfomată de cunoaştere

am avut

şi gânduri neînsemnate de păcătos

cât să dărâm

tot ce am clădit cu propria-mi forţă

care-ncotro au zburat…

nici nu vreau să ştiu

ce voi primi mâine

că eu ţi-am dăruit inima

azi

să încapi în ea visele noastre

chiar de nu vom atinge toate zborurile

nici nu cred c-ar fi nevoie

unele sunt atât de înalte

încât

încât se sting

în umbra timpului

fără să ne mai amintim

c-ar fi existat vreodată

ne vom limpezi clipa muşcată de noroi

cu totdeauna înfloririlor albastre

cum toate surparile-n tăciuni

cu zgomote bizare…