am visat într-o noapte

că ne crescuseră aripi

zburam de la un capăt de pădure

până la un țărm de poveste

eram ca doi copii cu aripi de ceară

un fluture ne spusese să nu zburăm prea sus

dar cine…

Din inimi, iarna vreau s-alung,

Din vise, întristarea,

La tine-n suflet să ajung

Destroienind cărarea.

Grădină verde, roșii maci

Vreau să-ți aștern în cale

Și inima, covor să-l calci

Cu pași de-alint printre petale.

Sunt raza blândă ce-ncălzește

Suflete triste și stinghere,

Port și lumina ce hrănește

Dorințe-arzânde spre-nviere.

Nimic la nimeni eu nu cer,

Când vremea…

Ca  niște unduiri de candele-n altare, 

și-aprind monahice brândușe galbeni zorii;

Din arcuri amăgind potecile solare 

lumini de șah își mută…

ninge atât de frumos încât s-a făcut drum de sănii

precum un copil care învață să-și țină capul și abia începe

să meargă

niciun lucru pe care îl descopăr nu-mi pare mai bun

decât puterile mele



oamenii care au fost o vreme singuri sunt greu

de iubit

iar

dreptul de mamă îl are numai dragostea

ce mi-a lipsit din timpul netimpului

lichidul amniotic ar fi trebuit să-mi țină de cald

și de restul lucrurilor pe care le-am văzut întâi…

Respiraţia amarã din lucruri
Stinge candela palidã a poeziei.
Noroc cu ochii tãi:
Doar ei menţin aprins fitilul zborului nou-nãscut,
Aburind ca o pâine caldã,
Doar ei mã poartã pe deasupra grãdinilor suspendate
Ale luminii...

Când privirile-și rostesc 

cuvinte 

în tăcerea unui cântec 

nesfârșit

iubirea-i printre rânduri

cuibărită-n necuprinsul 

acelui rebel cuprins. 

Timpul nu există 

când adoră

te atrage cu putere abisală-n

nebulosul ei secret 

plutești prin norii tandri visului 

și simți că nu mai simți

nimic

doar calda amorțire 

și veșnica visare din…

Când omul preistoric avea vise, 

planeta se-nvârtea la fel de grav;

Și-o gură murmura vocale stinse

în peștera ce modela…

...mi-au șoptit să iubesc

Poezia

și din acea clipă

muzica sufletului meu

cântă versurile

dorind să le asculți

apropie-te...

vom cânta împreună

simfonia universală

ce mângâie sufletele deschise

spre iubire, bucurându-se

de fiecare clipă 

a versului meu

rămâne-va deschisă poarta 

către tine,

la care

te voi aștepta mereu...

și-ascute noaptea tăișul

parcă n-ar vrea să plece

șovăie

o umbră înoată în întuneric

tu și făptura ta de vânt

plutești într-un timp fără de timp

mă privești pătrunzător cu mâinile

degetele tale de foc îmi ard sânii

caii sângelui îmi galopează prin tâmple

te strig nedeslușit

nu mă auzi

o iederă de silabe incerte te-acoperă

nu te mai văd

setea de tine are ochi

mă privește

foamea de…

când te lasă din brațe

dimineața

descoperi siderat că nu prea știi cum să-ți spui povestea

în care cheie să descui necunoscutul din…

„Îţi aminteşti?

Eu veneam dintr-o primãvarã,

tu veneai din altã primãvarã.

Eu veneam dinspre o fereastrã,

tu veneai dinspre o luminã tânãrã, crudã ca un mugur de plop.

Deschisesem fereastra, iar lumina ta daltã de gheaţã s-a fãcut...

Toate visele au zburat în stoluri bezmetice pe geamurile fãcute ţãndãri.

Mai port şi-acum urmele de sânge şi cenuşã…

Prea multe întrebări s-au adunat,

dar nu găsim răspunsuri pe măsură,

căci tot prezentul parcă-i răsturnat

într-un cazan alimentat cu ură.

Ne răsucim pe muchii de-amăgiri,

purtăm în suflet false jurăminte,…

Sunt pasărea de foc a Ecuatorului.

Felia aceea care taie pământul

fix în două.

Îl taie și-l amestecă uneori,

când se supără polii.

Zborul meu se identifică

cu inima Terrei,

de multe ori bat sincron.

Când vijelios și trebuie să fug

din calea cutremurelor,

când lent, ca o ploaie sfințită

ce înmoaie rădăcinile.

Îmi amintesc ghețurile

pornite în avalanșă,

când ecoul smuls din…

prin sat de Bărăgan

trecea spre seară

în trei căruțe o șatră de țigani

o cioară veghea de sus

uimită că timpul îi uitase pe pământ

prin roțile și ele șovăielnice destinele curgeau pe rând

ca niste cruci desfigurate

de prea multă ură

trei generații rătăcite

purtând mândria prin ciulini

în marșul trist

în timpul comunist

pe drumul plin de bolovani

câinii lătrau de foame și de pribegire

deși sub coviltire cinci puradei…

să ai şansa să crezi
că ai scris versul pe care
căzuseşi de acord să-l aştepţi
toată viaţa
şi scriindu-l
să trăieşti ce ai scris

fac un pas
dincolo
de pagină

trăire
mă cert cu tine
prin neprezenţa ta

Aud ploaia recitând din Bacovia

materia geme ca un galben corb

sunt singur ești singur este singur

numai Dumnezeul toamnei e orb

Septembrie ca o șampanie se agită

toți copacii au la gât parcă felinare

violet lacrimi…

Cu scâncetul copilului din burtă

m-a înnobilat viața 

în mersul ei nepăsător,  ziceam.

Cu forfota simțirilor adânci,

am răspuns eu,

luând totul în serios.

De ce să stric zilele…

până ce se face seară...

până ce se face seară și plecăm care-‘ncotro

te rog să închizi fereastra, corbilor lui Allan Poe

să lăsăm potopul ploii din Esenin, prin eter

ca în Mircea Eliade, când suia nunta în cer.

„suntem încă la-nceputuri. ne așteaptă înainte

dimineți fără de seamăn” îmi spuneai, luam aminte...

aveam însă gura arsă, ca Labiș, iubind o vreme

căprioara muribundă și-mi cereai mereu…