la capăt de Eden

[Vasilisia Lazăr]

și-ascute noaptea tăișul

parcă n-ar vrea să plece

șovăie

o umbră înoată în întuneric

tu și făptura ta de vânt

plutești într-un timp fără de timp

mă privești pătrunzător cu mâinile

degetele tale de foc îmi ard sânii

caii sângelui îmi galopează prin tâmple

te strig nedeslușit

nu mă auzi

o iederă de silabe incerte te-acoperă

nu te mai văd

setea de tine are ochi

mă privește

foamea de tine are gură

mă roade pe dinăuntru

e dimineață

cineva ne-a exilat din Eden

în fața noastră stă Lumea

[Vasilisia Lazăr]

Sau lumea care desparte... Mulțumesc mult, Augusta! Drag de cuvintele tale!

[Chris]

dragostea ca un fel de canibalism. imaginea care mi-a ramas a fost lumea privita din spatele unui perete de sticla, este acolo, dar nu o poti ajunge...

[Vasilisia Lazăr]

Dan, observ că ai continuat frumos acest poem, și nu doar în cuvinte... :) Cu mare, mare drag, îți mulțumesc!

[Vasilisia Lazăr]

Mihaela, mulțumesc mult! :)

[Vasilisia Lazăr]

Mulțumesc pentru lectură și cuvintele lăsate, Alex. Cu drag!

[Vasilisia Lazăr]

Mulțumesc, Grig, la obiect comentariul tău, apreciez mult!

[Mihaela Popa]

o scriere pasională dezvăluind o altă frumoasă latură a ta, minunat, Lisia, admirație!

[bolache alexandru]

La granița dintre lumină și întuneric... De aici metafore despre dragoste. Dragostea ca o foame, dragostea ca o sete, dragostea ca o fiară care te poate roade pe dinăuntru... Poate de aceea ni se pare că suntem exilați din Eden!

[petrut dan]

Dacă se poate ajunge la capătul Edenului înseamnă că iubirea este cu adevărat mai presus de orice, mai ales când o descrii atât de senzual și cu ruperi de ritm pe măsura unei intensități lăsate din frâu, parcă văd acei cai umplând de roșu gândurile și cuvintele ce strigă și fac să tremure iedera de silabe ce nu-și mai găsesc materializarea firească, din cauza dorințelor ce pun în mișcare trupul, îl controlează, îl urmează și-l împing trecând peste setea ce are puterea de a vedea și peste foamea ce roade pe dinăuntru provocând impulsuri de-a dreptul electrice astfel că singura scăpare, singurul loc în care ele, dorințele se pot liniști este Lumea cu tot ce are mai bun în ea, ...și mai potrivit unei astfel de stări, mi-au plăcut tensiunea și poezia acestei scrieri, foarte frumoase, my lady, cu drag!)

[Grig Salvan]

Un poem oniric, la hotarul dintre realitate și vis. Stranie atmosferă se naște atunci când o ființă ne bântuie somnul și nesomnul, starea crepusculară dintre noapte și zi, dintre lumină și întuneric, atunci când lumile și ființele noastre se amestecă într-un vârtej amețitor și nedeslușit.