Gigantice plopișuri albe…

Se-ncolăcește vântul ostenit de-atâta umblet prin milenii;

O pală răscolește naltul,

și frunzele-mi vorbesc în graiul potolit

al lumilor agrare;

Îmi pare…

Trec 

trec 

greu trec

profund

ca fumul în sus

Aripile agață cerul

îl apleacă să-i sărute buzele

Mă ascund după cortina lui

Dincolo

schimb registrul

Cerul gurii are afte

stelele lui mă înțeapă până la strigăt

Trec 

trec 

trec

cu picioarele înnodate după gât 

în sus

vai sus 

foarte sus

nu mai simt viața

nu mai respir

doar îmi pulsează forma

Te percep 

Ești energia care mă trage…

                                                          zile povară

                                                     călduri potop

                                                              fără ploi

                                                                 niciun

                                                                   strop

                                                                           zile…

Tălpile mele par străine

pe acest pământ nou.

Se mișcă robotic, fără teamă,

arborând curiozitatea 

drept catarg și felinar.

Am depășit bariera viului,

iar neviul mă întâmpină cu

mișcări de felină și

culori de înger neînceput.

Îngeri neîncepuți, siluete

plăsmuite din suspine umane,

din suflete argintii 

ce-și închină plecările 

pe treptele devenirii.

Ca apoi, să transforme…

„Valorezi atât cât te apreciezi.” - citat celebru de  Francois Rabelais

De crezi, de simți... aproape neputințe

când suflul ți se scurge, de nu-l mai poți opri,

gândești, așa-i destinul – a fi și-a suferi –

primind în dar o floare, alături de … sentințe.

E timpul să-nchizi ochii, și să respiri, să știi

silabisind în minte să născocești dorințe:

Eu cred, eu pot, eu știu, e viață în…

Te rog,

te rog să mai rămâi

aprinsă doar pe-o clipă

în vaga nălucire,

să nu te uit

cum uită derutat pustiul

de existența sa 

și-a apei.



Te rog,

te rog să n-o învii,

șoptind aceeași vrajă

debusolată-n somn,

să nu mai mor,

albindu-mă-n pelur de rime,

cum noaptea moare

de…

am ciripit de păsărele

servit în diminețile străine

chiar și la cină

cu caviar și pe alocuri

mă șterg în suflet

de boabele de rouă culese

de pe frunzele virgine

în primăverile

când încă fumul

încolăcește norii

și prin văzduh

cocorii

întorc în van menirea

am îmblânzit

în nopțile senine

vampiri cu aripi de oțel

și am băut cafeaua

cu vrăjitoare și cu zâne

am prins în păr iubitei

șirag de…

poetul intră cu teamă și grabă-n altar

de la jumătatea distanței niciun om să pretindă că știe

diavolul se potrivește cu mantia lui de portar stacojie

respectuos îmi aduc jumătatea de viață cu tine în dar

de parcă aș  pierde și iubirea și lumea și pământul măcar

trupul tău îmi apare dintr-un vuiet de frunze

supus oricărei greșeli

mă închin la ambele imnuri în schimburi

fără ca inima mea păcătoasă să știe că moartea îi suflă în…

Între cer și cuvânt,

Între ploaie și vânt,

Știu că încă mai sunt

Trăitor pe pământ.

Mă compun din fotoni

Când cuantific eoni

Și când număr…

nicio toamnă nu mai are haz;

de atâtea fumuri văd nasol,

stau lângă pahar,

ca-n alcatraz,

c-o privire-n dungă, de mongol.

nu mai vrau să știu ce arătare…

am sperat să nu îmi intri în minte

nu am loc pentru tine și păsările care străbat oceanul

de parcă sinapsele nu ar însemna

mare lucru

mi-am spus

iubirea să fie în toate

în ciuda faptului că îți dădeai întâlnire cu fiecare copac

pe care

cineva scrijelise cu briceagul cumpărat în excursia

de anul trecut

te ador și nu vreau

să mori ucisă de dragostea de viață

niciodată

nu am…

Sunt eu și totuși parcă nu-s!

Sunt cel ce vin, sau cel ce-s dus,

Același sunt, de ieri, de azi,

Un foc în care poate arzi,

Sunt eu, cuvântul cel nespus

Ce poate nu am fost de-ajuns!

,,Un boț de lut”…

Văpaia-n ochi de o zărești

Ți-aprinde inimioara,

Numai tu, o asuprești

Și de dor te macini seara.

Pictezi vise pe pereți

Să nu te lași distras,

Tu aștepți din alte vieți

Un gând, o șoaptă și un…

Moţăilă

– o să mai auziţi de el –

era omu’ de casă a’ lu’ Dănvacă

venea Ignatul

porc şuncălit

şuncălit porc avea Dănvacă

ţinut cu bostan fiert în tărâţă

de grâu de-acu-anu’

vezi

îi ziseră ei

– se duceau la oraş să se-nnoiască de sărbători –

pe la unu… unu şi ceva

dai mâncare lui Odăgădău

– ce nume doamne i-au pus ăştia porcului –

chibritu’-i colo

fiertura colo

cată să fie…

Învață-mă să curg asemeni apei,

Iubind călătoria acestei vieți,

Să înțeleg infinitatea clipei,

Să uit de lacrimi și tristeți!

Învaţă-mă să ard ca focul,

Să mă înalţ în prelungi văpăi,

Contopindu-mă cu norii,

Renăscându-mă în ploi!



Învaţă-mă să am tăria pietrei,

Clădită din osul  divinului pământ,

Să iubesc misterul clipei,

Desprinsă din eternul timp!

Învaţă-mă să văd magia din eter,

Simțind…

uneori picăm în păcat 

și ne înfruptăm din măr 

cu o poftă nestăvilită 

de parcă am fost făcuți 

să devorăm mere

nu înainte 

de a-i face cadou iubitei…

Numai pietrele știu să tacă

alt cuvânt

altă singurătate

Costel Zăgan, Insemne, 2010