Sunt eu

[C.Titi Nechita]

Sunt eu și totuși parcă nu-s!

Sunt cel ce vin, sau cel ce-s dus,

Același sunt, de ieri, de azi,

Un foc în care poate arzi,

 

Sunt eu, cuvântul cel nespus

Ce poate nu am fost de-ajuns!

,,Un boț de lut” udat de ploi

Ce m-am uscat printre nevoi.

 

Sunt norul cel de vânt răpus

Ce n-a avut nimic de spus

Când soarele te-a luminat

Și te-a iubit, când l-ai lăsat.

 

Sunt clipa-n care te-am ascuns

Printre tăceri fără răspuns

De unde gânduri tu mi-ai luat

Pe toate și le-ai sfărâmat,

 

Sunt noaptea-n care tu te-ai dus

Cătând al stelelor apus

Și mi-ai lăsat dorul tăhui

Să umble azi din grui în grui.

 

Sunt totuși eu, sau poate nu-s!

Un fir de ață tors pe-un fus,

Un fir de vremuri încâlcit

Prin anotimpuri rătăcit.

 

Sunt clipa nopții unui vis

Ce porți spre stele ți-am deschis!

[Chris]

multa tristete si dezolare. citit cu placere,

[petrut dan]

Semn de lectură stimă!

[bolache alexandru]

O poezie tristă care mie îmi place. O poezie în care sinele își caută o matcă... Frumos!

[Vasilisia Lazăr]

Multă tristețe e în acest poem. Orice plecare lasă în urmă un gol și multe întrebări fără răspuns. Mi-a plăcut.

Cu drag!

[Grig Salvan]

Un poem al frământării identitare cu care toți ne confruntăm: cine suntem? cine sunt? ce sunt? Ce este etern în noi și ce e trecător, ce se perpetuează dincolo de vârstă și timp și ce se pierde ireversibil în timp din ceea ce am fost cândva. Întrebări și reflecții bine sugerate în textul poemului, citit cu plăcere.

[Mihai Katin]

Sunt noaptea-n care tu te-ai dus

Cătând al stelelor apus

Și mi-ai lăsat dorul tăhui

Să umble azi din grui în grui.

 

Sunt totuși eu, sau poate nu-s!

Un fir de ață tors pe-un fus,

Un fir de vremuri încâlcit

Prin anotimpuri rătăcit.   sunt  doua  catrene  extraordinate   ca  o  lumina    strabatuta  de tristete  in  clipa  acelui  amurg  ce  spune:

Sunt clipa nopții unui vis

Ce porți spre stele ți-am deschis!    cu  multa  pretuire!