Numai pietrele știu să tacă

alt cuvânt

altă singurătate

Costel Zăgan, Insemne, 2010

Ascultă cum şopteşte iarba în urma noastră

Şi ne mângâie umbra paşilor

Ce i-au strivit corola de verde a frunţii,

Ascultă vorbele fânului proaspăt cosit,

Vocalele acelea de parfum vrăjit

În ochiul privighetorii ce s-a ridicat în faţa puştii

Ce o dorea întreagă pe tipsia poftelor deşarte...

Ascultă cum ni se spune pe nume,

Cum suntem chemaţi în lumea de unde cerul

Pare o mare ce-şi plimbă valuri albe prin…

Se-ațin Bucegii de mână

În iureșul vremilor noi

Cordoane de nori se adună

Să-și scuture brazii-napoi

Se-ntorc vijelii de la soare,

Se‐nchide văzduhul curat

Pierdută-i…

                                                        delta ne-ncântă

                                                                în orice loc

                                                                     berze cu

                                                                      peşti în

                                                                            cioc

                                                       …

pe mine nu m-a iubit nimeni niciodată

nu știu cum să reacționez la dulcegării

au încercat câțiva să mă descheie la nasturi

am învățat să-mi port inima pe afară

doară doar adulmec niște animale iubivore

pe mine nu m-a iubit nimeni niciodată

dar e ok, ok

moartea eventual poate să mă împartă...

Te iubesc în versuri

Ce le-aștern pe hârtie

Ruptă din suflet de dor,

Îmbujorată când șoptesc

Cuvinte picurate peste Tine.

Te iubesc în versuri

Ce apar din depărtări

Cu ochii închiși ajung la ele

Ți le dăruiesc din taina

Sufletului pur.

Te iubesc în versuri

Ce curg domol pe fereastră

Ca picurii de ploaie

Ce fredonează cântecul norilor

Să le-nțelegi doar Tu.

Te iubesc în versuri

Și-mi spun că e timpul…

SONET V 

Când amintiri emană o crudă falsitate

Din minți blocate-n chinuri și pline de minciună

Orânduind cu jale, dorind să ne impună

Gândirile bolnave, voit persecutate.

Când îmbătați de faimă, în ură și ranchiună,

Avizi de confirmare cu iz de vanitate

Orgoliile negre, țesute, că se poate,

Aruncă-n vieți senine sămânță de furtună.

E…

știu cum este să fii tânăr

să-ți neglijezi trupul

vocea interioară și toate lucrurile ce ar vrea să te țină

pe linia de plutire

nu știi cât îmi doresc o plăcintă cu mere

și câte întrebări îmi fac zilele de neînduplecat

mă visez cu tine între flori

cu țigara într-o mână

un tramvai de epocă mă lasă în fața cârciumii unde pot bea

pe gratis

povestea unui om fără dumnezeu face bani

în limite…

Vasile, a’ lui Ghirboaţă,

Băiat sărac,

Însă nu atât de sărac încât

Să-i plece mâţa, de Crăciun, de-acasă,

Mi s-a însurat,

Ca în romanele naturalist-realiste,

Cu o fată avută,

Dar cu universul limitat,

De parcă purta pe cap

Ciubăru’ lu’ moş Flei,

Ăl vechi,

Duhnitor,

În care duceau

Zobolina, oamenii, la gârlă

După ce făceau rachiul.

Cum mama proştilor

Trebuie să fie…

Jumătate din cer coboară

în visele celor ce nu vor să plece.

Ei sunt Atlanții care cred încă

în puterea lor de a schimba lumea.

Cealaltă jumătate rămâne răscolită,

legată în lanțul obișnuințelor terestre.

O ploaie, un vânt, un coșmar.

De multe ori, jumătățile de cer își fac de lucru

și uită pentru ce sunt aici.

Dar Tunetul le adună și

le rânduiește la locurile  lor.

Atlanții își văd de…

trei zile pentru care nu mai pot să suport

felul în care se pun coronițe

peste stările de ebrietate ale lumii



trei feluri deosebite în care poți avorta

ciorbele

strecurate în stomac odată cu actele de divorț



trei monumente unde

transfuziile cu lăzi de zestre

țâșnesc din tine ca heliul dintr-un zepelin bosumflat



trei…

înțeleptul mi-a spus

întreabă cartea destinului

femeia

mă obsedează până la lacrimi

locul în care ar fi trebuit să îmi crească la loc

carnea

sub ramurile pomului după care știam că nu am voie

să-mi las dorința să se țină

în mod inconștient

hrăneam îndoieli

păstram în minte un loc oricărui lucru ce nu-mi aparținea

o melodie cu psihicul tare îmi făcea

sinapsele asemeni șinei de tren năpădite

de…

Poza mea

o vei găsi,

undeva

în cărți uitată,

o vei lua,

o vei privi

șoptind ușor

,,A fost odată”.

Și pe…

Vreau să mă ierți, pentru ceea ce nu sunt,

Să pot pleca cu inima împăcată,

Eu te iert, pe toate le-ai făcut,

Supus de mintea-ți deșartă.

Știu că în zadar au fost,

Oh…visele mele!…

Prologească reprezintă poemul care deschide volumul La Ghizunie al scriitorului Ion Lazăr da Coza, un volum de prozo-poeme inspirate din viața satului natal (Coza, Vrancea). Despre acest volum, maestrul Valeriu Anghel scria: 

Ion Neculce a pus în faţa „Letopiseţului” său 42 de legende cu titlul „O samă de…

de morți 

vorbim numai de bine

binele e firimitura aia ruptă din rai

oricum nu ne mai pot face rău 

pentru ei pomana

e potcoavă ruptă 

din copita lui Cerber…