Înflorise liliacul

[ELENA AGIU-NEACSU]

De mult timp plecat în lume,
Aprig mușca-n iarbă coasa
Și-aș fi vrut să vin anume
Să-mi văd casa.

Înflorise liliacul,
Aveam unul lângă poartă,
În vis revedeam cerdacul,
Dar ce soartă!

Mi-ai ieșit, maică,-nainte,
Așa cum mereu făceai,
Dar nu-mi mai aduc aminte
Drum spre rai.

E târziu, iar liliacul
Floarea-n vânt și-a scuturat,
Pustiu e, mumă, cerdacul
Și-ai plecat.

Suspină-n taină căsuța,
Noi jeluim lângă cripte,
Singuri ne-ai lăsat, măicuță,
Inimi fripte.

Degrabă ne vine rândul
După cum avem ursita
Și rămâne doar cuvântul,
Cerne sita.

[ELENA AGIU-NEACSU]

Va multumesc, dragi prieteni, pentru comentarii!

[petrut dan]

Un poem cu o sensibilitate aparte din care imaginea mamei ce face drum spre rai este deosebit de frumoasă  puternică și plină de semnificații, nu prea am întâlnit asemenea idee ceea ce înseamnă un potențial sigur pentru care merită orice efort, de unde ai scos această idee/imagine înseamnă că autorul ar trebui să continue arheologia, cu plăcerea lecturii!

[Grig Salvan]

Tema casei și locurilor natale e una mereu atractivă și generoasă pentru a fi exploatată liric, nostalgia și melancolia sunt, ca întotdeauna, la cote maxime, mai puțin prozodia, oarecum „șchioapă”, care produce din când în când câte o ruptură la lectură. Am citit cu plăcere!

[bolache alexandru]

Versuri foarte frumoase! Păcat că nu reușești să le aduci într-o prozodie corectă! 

[Vasilisia Lazăr]

Poezia ta mi-a amintit de minunatele versuri ale Cameliei Radulian, cântate atât de frumos de Tatiana Stepa sau Mădălina Amon.

Drumul spre lună 

 

Abia mă mai vedeai, mamă bătrână,

Trecându-ţi pragul casei, uneori

Şi-atunci credeai că Dumnezeu ţi-aduce

Prin camerele goale, sărbători.

 

În zori de Paşte năvăleau salcâmii

Peste tristeţea ta vopsită-n var

Şi te prindea în pragul casei luna

Tot aşteptând să mă zăreşti, măcar.

 

Când am venit, crescuseră ciulinii

Peste grădina ta de trandafiri

Şi am ştiut că nu mai poţi răzbate

De-atata bătrâneţe şi de spini.

 

Era târziu, muriseră salcâmii

Sub lacrima părerilor de rău

Şi Dumnezeu prin sălcii se plecase

Şi el să plângă peste somnul tău.

 

Te-ai dus în genunchi până la lună,

Mamă bătrână, mamă bătrână...

Din tine dau, pe trupul meu, ninsori,

Îmi cad în păr, îmi cad pe gură

Şi mi-e atât de dor de tine, uneori...

Doar că versurile tale, emoționante și ele, suferă mult, mult din punctul de vedere al prozodiei. Cu această problemă te confrunți de când te citesc eu (și sunt foarte mulți ani) și nici nu reușești în vreun fel să o rezolvi. 

[ELENA AGIU-NEACSU]

Vă mulţumesc frumos pentru popas şi apreciere!

[Monica Pester]

Tristețea infășură nostalgia în accente de dor istovitor.

Foarte frumos.