Vocea tatuajelor

[Victoria Gârlan Grigore]

Vocea tatuajelor

Într-o dimensiune suspendată între două lumi, femeia cu pielea neagră ca abanosul privea calm la contopirea haotică a universurilor. Pe obrajii ei, mici figuri umane dansau ca și cum nu ar fi fost conștiente de prăbușirea care avea loc dincolo de ele.

Lângă ea, un demon cu aripi zburlite și ochii aprinși se apropie fără ezitare.

— Chiar nu vezi ce se întâmplă? zise demonul, scuturând din cap. Totul se destramă. E doar o chestiune de timp până când echilibrul va fi pierdut pentru totdeauna.

Femeia îi aruncă o privire liniștită, de parcă vorbele lui nu aveau greutate.

— Ei nu știu de haos, spuse ea încet. Nu trăiesc în el, ci dincolo de el.

Dintr-o altă direcție, un dinozaur uriaș plutea încet, hrănindu-se cu stele căzătoare. Își ridică capul greoi și privi cu o ușoară batjocură spre demon.

— Echilibrul e doar o iluzie, murmură el, mușcând dintr-o stea palidă. Întotdeauna a fost. Iar acum, totul se îndreaptă spre haosul care îl va distruge definitiv.

Femeia rămase nemișcată, iar zâmbetul ei abia se schiță pe buze.

— Echilibrul nu e o iluzie, ci o forță mai subtilă decât ați crede, șopti ea. Îl pierdeți doar pentru că nu-l înțelegeți.

Demonul izbucni într-un râs răgușit.

— E simplu! Suntem ființe care se hrănesc cu dezordine, care trăiesc din distrugere. Ordinea e un vis deșart.

O figură umană mică, una dintre cele ce se plimbau pe chipul femeii, se desprinse și coborî lângă demon și dinozaur.

— Nici măcar nu înțelegeți ce sunteți, zise omul mic, dar cu o voce fermă. Nu voi creați echilibrul. Voi doar încercați să-l distrugeți. Iar noi suntem cei care-l menținem.

Dinozaurul chicoti.

— Voi? Un grup de ființe mărunte care dansează fără grijă? N-aveți puterea să schimbați nimic.

Omul se întoarse spre femeie și dădu ușor din cap.

— Echilibrul nu e doar putere. E ceea ce rămâne când totul se prăbușește. Și întotdeauna va exista cineva care să-l reconstruiască.

Femeia rămase tăcută, dar privirea ei spunea totul. Ea știa adevărul pe care demonii și dinozaurii nu-l înțelegeau.

Universul părea că se destramă încet, dar pe pielea femeii, micile figuri umane continuau să danseze, ca și cum nu ar fi fost conștiente de catastrofă. Demonul cu aripile negre se apropie, privindu-i cu dezgust.

— De ce se mișcă așa? întrebă el. Nu simt nimic din ce se întâmplă?

Femeia ridică o mână, dezvelind un tatuaj complicat ce îi acoperea brațul. Figurile dansatoare erau desenate acolo, perfect conturate.

— Ei nu sunt doar desene, zise ea calm. Sunt parte din mine. Fiecare tatuaj pe care îl fac echilibrează o bucățică din haosul din mine. Îmi păstrează mintea întreagă.

Dinozaurul plutea mai aproape, ochii lui mari luminând tatuajele de pe pielea ei.

— Vorbești de parcă ai crea viață, rânji el. Dar asta nu schimbă nimic. Universul tot se va destrăma.

Femeia zâmbi ușor.

— Poate, dar tatuajele astea nu sunt doar pentru mine. Sunt legături cu cei care mi-au încredințat poveștile lor. Ei trăiesc prin mine, iar eu prin ei.

O figură minusculă, una dintre cele de pe obrazul ei, păși înainte și începu să vorbească.

— Noi nu suntem doar desene, demonule. Suntem vieți, suferințe, bucurii. Ea ne-a scrijelit pe pielea ei pentru a ne păstra întregi. Fiecare linie este un ecou dintr-o lume care a fost cândva reală.

Demonul se strâmbă, neîncrezător.

— Și ce câștigați din asta? Să fiți prinși într-un desen, într-un corp? Vă face asta mai puternici?

— Nu e vorba de putere, murmură femeia. E vorba de echilibru. Fiecare tatuaj îmi îndreaptă câte o greșeală, câte un haos din viață. Prin ei, îmi păstrez controlul.

Dinozaurul ridică din sprâncene.

— Deci, te bazezi pe acești desenați ca să-ți păstrezi echilibrul? Să nu cazi în haos?

Femeia dădu din cap încet.

— Nu doar eu mă bazez pe ei. Ei se bazează pe mine. Suntem legați. Fiecare linie e o comunicare, o punte între lumi. Eu le port poveștile, ei îmi poartă echilibrul.

Demonul se opri pentru o clipă, studiind cu atenție tatuajele de pe pielea femeii. Erau detalii fine, fiecare linie părea vie, fiecare desen parcă respira. Nu înțelegea complet legătura dintre ele, dar simțea că acele desene erau mai mult decât simple simboluri.

— Și cum îți găsești echilibrul cu... astea? întrebă el, indicând tatuajele. Sunt doar... desene. Cum pot ele să-ți repare viața?

Femeia lăsă privirea în jos, observând o linie recent desenată pe brațul ei. Un chip cunoscut, parcă pierdut în propria-i poveste.

— Fiecare tatuaj reprezintă ceva ce n-am putut schimba, șopti ea. Fiecare greșeală, fiecare om pe care l-am pierdut, fiecare moment care m-a rupt. Îi port cu mine pentru că nu am cum să-i las în urmă.

Demonul o privi mai atent, ochii lui reci devenind mai curioși.

— Deci... îi aduci pe pielea ta ca să te împaci cu trecutul?

— Nu doar atât, spuse ea, ridicând privirea. Îi aduc aici ca să-mi amintesc. Să-mi amintesc cine am fost și ce am pierdut. Uneori, haosul din exterior nu poate fi controlat, dar tatuajele mă ajută să-l păstrez pe cel din interior în frâu.

Dinozaurul, care ascultase în liniște până acum, interveni cu o voce gravă:

— Dar totul se schimbă, chiar și tu. Ce se întâmplă dacă tatuajele astea, toate poveștile pe care le porți, încep să te tragă în jos? Dacă, în loc să-ți aducă echilibru, îți amintesc doar de haos?

Femeia oftă adânc, mângâindu-și pielea unde tatuajele păreau că vibrează sub degetele ei.

— Asta e riscul, zise ea, cu o sinceritate obositoare. Uneori mă pierd în ele, în amintiri care nu-mi aparțin în totalitate, în vieți pe care n-am putut să le repar. Dar fără ele... n-aș mai ști cine sunt. Echilibrul e mereu fragil, dar e tot ce am.

Un om micuț, unul dintre personajele tatuate pe pielea femeii, începu să vorbească cu o voce calmă.

— Noi nu suntem aici doar pentru ea, ci și pentru noi. Fiecare dintre noi a lăsat o parte din el în pielea ei, pentru a nu fi uitați. Ne protejează, iar noi o protejăm de haosul care ar înghiți-o dacă ne-ar șterge.

Demonul își strânse aripile, tulburat pentru prima oară.

— Și dacă vrei să te eliberezi de ele? Să nu mai porți povara altora? întrebă el încet.

Femeia îl privi direct în ochi, fără să ezite.

— Nu poți să te eliberezi de tot ce ai trăit. Tot ce poți face este să-ți accepți cicatricile. Ele nu dispar, dar se transformă. Tatuajele sunt cicatricile mele pe care le-am ales. Și le port pentru că mă definesc.

Femeia își ridică mâneca, dezvăluind un tatuaj mai vechi, înfățișând un chip contorsionat într-un rânjet malefic, cu coarne ascuțite și ochi aprinși. Chipul părea să privească din pielea ei cu o intensitate ciudată, ca și cum era viu. 

— Cine e? întrebă dinozaurul, plimbându-și privirea peste tatuaj. Pare... diferit de ceilalți.

Femeia nu răspunse imediat. Își trecu degetele ușor peste tatuaj, ca și cum îl mângâia, dar într-o manieră apăsată, aproape dureroasă.

— E un om, răspunse ea într-un târziu. Sau a fost. Mi-a schimbat viața într-un fel pe care niciun alt tatuaj nu l-a făcut. Era demonul meu personal. Cineva care m-a terorizat atât de mult, încât singura cale să-l controlez a fost să-l imortalizez pe pielea mea.

Dinozaurul își înclina capul masiv, puțin confuz.

— Și asta... te-a ajutat? Să-l ai mereu acolo, la vedere? Nu ți-a fost frică?

— Frică? râse femeia, dar era un râs fără veselie. Frica nu mai are același gust când o transformi în ceva ce poți controla. El era o umbră care m-a urmărit peste tot. Așa că l-am prins în piele, l-am pus acolo unde nu mai putea să mă rănească. De fiecare dată când îl privesc, știu că puterea lui s-a diminuat.

Omul mic tatuat pe brațul ei, unul dintre cei care păreau mereu să danseze, se apropie încet de demonul tatuat.

— A fost cândva un bărbat real, zise el. Cineva care a lăsat răni adânci, nu doar în ea, ci și în alții. Tatuajul lui e aici pentru a-i aminti că a supraviețuit, că a trecut peste.

— Și demonul... a mai avut vreun fel de putere după ce l-ai tatuat? întrebă dinozaurul, curios.

— Nu, răspunse femeia. Odată ce l-am desenat aici, și-a pierdut controlul. Dar e tot acolo, ca o amintire a ceea ce am fost și a ceea ce nu voi mai fi niciodată.

Fiecare linie a tatuajului părea să vibreze sub degetele ei, ca și cum încă purta cu ea o parte din trecutul care o bântuise. Dar acum, ea deținea controlul. Fiecare cicatrice transformată în artă era o poveste, iar demonul nu mai era decât un capitol vechi.

În timp ce femeia continua să își studieze tatuajele, o bătaie ușoară la ușă îi atrase atenția. Nu aștepta pe nimeni. Într-o lume în care echilibrul ei se construia prin desene și amintiri dureroase, vizitele erau rare.

— Cine e? întrebă ea, cu o umbră de ezitare în voce.

Ușa se deschise încet, dezvăluind o siluetă pe care n-o mai văzuse de ani de zile. Un bărbat cu chip obosit, dar cunoscut. Îl recunoscu imediat, chiar dacă nu mai era la fel ca în amintirile ei.

— Tu? Ce cauți aici?

Bărbatul făcu un pas înainte, iar privirea lui căzu rapid pe brațul ei, unde demonul tatuat părea să o scruteze. Își întoarse ochii repede, de parcă imaginea îl rănea.

— Trebuie să vorbim, spuse el, vocea tremurând ușor. Despre... ce s-a întâmplat atunci.

Femeia simți cum tensiunea i se urcă în gât, iar tatuajul cu demonul părea să pulseze ușor. Era ca și cum bărbatul care stătea acum în fața ei aducea la viață tot ce îngropase.

— Nu e nimic de spus, replică ea rece. Totul s-a terminat. Și vezi bine unde s-a sfârșit — pe pielea mea.

— Îmi pare rău, zise el, dar vocea îi era slabă. Știu că n-am cum să schimb trecutul, dar am venit să încerc să repar ceva... orice.

Femeia strânse din dinți. Tatuajele erau acolo să îi amintească de puterea ei, dar acum, chipul demonului părea să o privească cu ironie. Își aminti de momentul când l-a desenat pentru prima dată, cum i-a simțit puterea dispărând din viața ei.

— Nu ai venit să repari nimic, spuse ea. Ai venit pentru tine, nu pentru mine. Dar nu e despre tine. Demonul de pe pielea mea nu mai are puterea pe care o avea odată. Și nici tu.

Bărbatul făcu un pas înapoi, răsuflând greoi.

— Nu sunt aici să-ți cer iertare, dar nu pot trăi cu gândul că ai rămas cu asta, murmură el, arătând spre tatuaj.

— Eu aleg ce rămâne, zise ea calm. Asta e partea pe care n-ai înțeles-o niciodată. Am transformat tot ce a fost rău într-o formă de artă, în ceva ce pot controla. Tatuajul e aici pentru mine, nu pentru tine.

Femeia își întinse brațul, iar lumina slabă din cameră făcea ca tatuajele ei să prindă viață. Liniile albe, ușor irizate, păreau să danseze pe pielea ei întunecată, ca niște umbre din alte lumi. Tatuajul demonului, conturat cu alb strălucitor și ochi roșii, părea aproape să ardă, scoțându-se în evidență din abanosul pielii ei.

— Vezi asta? întrebă ea, ridicând brațul mai aproape de ochii bărbatului. Fiecare linie, fiecare nuanță, spune o poveste. Pe pielea mea, demonii mei prind formă. Dar nu pentru a mă controla, ci pentru a mă elibera.

Bărbatul o privi fără să spună nimic, văzând cum tatuajele se contopesc cu fiecare mișcare, în timp ce lumina cădea pe ele. Pe umerii ei, figuri geometrice desenate cu tonuri de gri și argintiu se legau între ele ca niște lanțuri rupte, simbolizând libertatea pe care și-o câștigase. Pe gâtul ei, o linie albastră fină, aproape invizibilă, părea să curgă ca o lacrimă.

— Demonul, continuă ea, nu mai e decât o amintire. E prins aici, în aceste linii, fără puterea pe care o avea odată. L-am pus aici ca să nu mă mai poată urmări.

Bărbatul înghiți în sec, dar nu îndrăzni să atingă tatuajele. Ochii lui căzură pe unul dintre ele, o pasăre mare cu aripi deschise, desenată cu griuri luminoase care aproape străluceau pe pielea ei.

— Și celelalte? întrebă el. Ce înseamnă?

— Fiecare reprezintă ceva ce am depășit. Fiecare linie e un capitol din viața mea. Iar pielea mea e cartea.

Brațele ei, decorate cu figuri geometrice și simboluri antice, spuneau povești despre durere, dar și despre putere. Pe spatele ei, un trident argintiu strălucea subtil, ca un semn al haosului pe care l-a învins.

— Niciunul dintre ele nu e doar un decor, zise ea, privindu-l direct în ochi. Sunt parte din mine. Și acum tu, și demonul tău, sunteți aici, doar niște desene. Nimic mai mult.

Femeia rămase în picioare, brațul încă ridicat, iar ochii bărbatului păreau să fie pierduți în fiecare linie, fiecare detaliu al tatuajelor ei. Tăcerea dintre ei devenea grea, ca și cum trecutul lor nerostit ar fi apărut în cameră, la fel de real ca tatuajele înscrise pe pielea ei.

— De ce ai venit, cu adevărat? întrebă ea în cele din urmă, coborând brațul. Nu doar pentru demonul ăsta... nu? 

Bărbatul își lăsă privirea în pământ, cu o oarecare jenă, dar și un soi de determinare. Își frecă mâinile nervos, apoi ridică din nou capul, privindu-o direct în ochi.

— Am crezut că, dacă aș putea să vorbesc cu tine... poate că aș putea înțelege ce-am făcut. Ce-am pierdut. Și, poate, să repar ceva.

Femeia îl privi pentru o clipă lungă, iar inima ei bătea tare, dar calm. Apoi oftă, lăsând un mic zâmbet ironic să-i joace pe buze.

— Ai pierdut mai mult decât crezi, spuse ea, cu o voce calmă. Dar nu e nimic de reparat. Ce a fost între noi a fost distrus de mult. Iar demonul ăla... e doar un semn că am supraviețuit. Tu ai ales să fii cel care a aruncat totul în aer, nu eu.

El dădu din cap, recunoscându-și vina, dar ochii îi erau încărcați de regrete.

— Știu, și cred că de asta am venit. Să înțeleg ce am lăsat în urmă. Însă nu m-am așteptat să fie așa... final.

Femeia se apropie de el, iar tatuajele ei păreau să strălucească mai tare sub lumina difuză. Fiecare pas pe care îl făcea, îl simțea ca o eliberare. Era ultima oară când avea să discute despre asta.

— Tatuajele mele, spuse ea încet, au devenit răspunsul la toate întrebările tale. Fiecare linie e o victorie. Nu mai ai niciun loc în viața mea, și demonul tău a devenit doar un alt desen printre multe altele.

El o privi lung, iar ea continuă, fără ezitare.

— Nu ai venit să repari nimic. Ai venit să îți cauți propriul răspuns. Dar răspunsul nu e la mine. E în tine. Trebuie să înțelegi ce ai pierdut și să trăiești cu asta. Eu am trecut mai departe.

Bărbatul păru copleșit de cuvintele ei, iar tăcerea care urma era grea, dar necesară. Și, în acel moment, el înțelese că pierduse nu doar pe ea, ci și controlul asupra propriei vieți.

Fără să mai spună nimic, femeia se întoarse și își privi tatuajele. Fiecare linie era o amintire transformată într-un semn de putere. Ea ieșise victorioasă din toate bătăliile sale, și demonii nu mai aveau putere asupra ei.

Într-un ultim act de despărțire, ea îi aruncă bărbatului o ultimă privire, plină de calm.

— E timpul să pleci.

Epilog

Anii trecuseră peste femeie, dar tatuajele rămăseseră la fel de vii. Pielea ei neagră, decorată cu simboluri ce aveau acum semnificații profunde, devenise o hartă a vieții pe care o trăise. Învățase să privească fiecare linie ca pe o victorie personală, o eliberare de la demonii pe care îi lăsase în urmă.

Într-o zi, în studioul de tatuaje unde ea însăși ajunsese să lucreze, un tânăr intră ezitant, cu o privire pierdută, aproape la fel ca a bărbatului din trecutul ei. Îi ceruse să-i facă un tatuaj, dar cuvintele lui erau confuze, grele de povară.

— Am nevoie de un tatuaj care să mă elibereze de ce port cu mine, spuse el. Parcă nu pot scăpa de demonii mei.

Femeia îl privi pentru o clipă lungă, recunoscând durerea din ochii lui. Știa că nu putea face un tatuaj care să alunge demonii cuiva, dar putea face unul care să le dea sens, să transforme durerea în putere.

— Nicio linie nu îți va rezolva problema, îi zise ea calm. Dar fiecare linie poate fi un pas spre a o înțelege.

Tânărul dădu din cap, fără să înțeleagă pe deplin. Ea pregăti instrumentele, și, în timp ce începea să-i tatueze pe piele primele contururi, simți cum o parte din propriul ei trecut dispărea. Tatuajul nu era doar pentru el, era pentru toți cei care căutau în acele simboluri răspunsuri la întrebările lor nesfârșite.

Fiecare linie era acum o punte între ceea ce a fost și ceea ce urma să fie. Trecutul ei fusese transformat într-un nou început, iar tatuajele, odată înscrise pe piele, erau un testament al curajului de a înfrunta orice demon.

Iar universul, în toată complexitatea lui, continua să fie desenat pe pielea oamenilor, ca o comunicare eternă între ce suntem și ce vrem să devenim.

*

În ’70, purtam helănci culori deschise. Baza mânecilor erau desenate cu carioca. Apoi, am ales scrisul.

* 

Victoria Gârlan Grigore/autor

Sept 24