îşi lasă ziua la presat

în cartea junglei cunoscute

pleacă în miez de noapte

către orizont

ochii îl călăuzesc printre lumini

luminile albastre ale oraşului

ochii îl rătăcesc printre umbre

diforme umbre negre

celelalte cenuşii

mari sau mici

opace sau străvezii

în parcarea blocului

câinii scâncesc bucuria paşilor prietenoşi

zâmbetului primei cunoştinţe de ieri

rămas pe retină

casă

dulce casă

joncţiunea…

s-a născut fără zestrea
unui timp definit
subtilizează câte o secundă
virtuală
din privirile celor întâlniţi
celor plăcuţi
celor iubiţi
avidă entitate boemă

crepuscular
oferind buchetul florilor de câmp
încă nemângâiate
secundele năvălesc peste el
cu forţa posesivităţii
le culege delicat la piept
să-i îngâne
un cântec de leagăn

constat că e primăvară
oficial
neoficial îmi clonez o zi
aceea în care ne-am privit
printre răsărituri
peste zenituri
ziua cu anotimpuri incluse
noaptea cu sentimente induse
apoi am consumat în doi
soare şi ploi
acum
la echinocţiu
zilele şi nopţile ni se împart dureros
la doi
în ziua următoare
fiecare îşi poartă în suflet
delicat
poezia celuilalt

păşesc desculţ

prin pădurea trăirii mele

întâlnesc lucruri care îmi plac

apoi

cele spinoase îmi sfâşie tălpile

învăţ să zâmbesc prin ceaţă

uneori îmi uit reverenţa binelui

atunci mă taie fanta

dintre două frunze

strâng lacrimile într-un ocean interior

acolo îmi spăl păcatele

discret

apoi le usuc la vedere

cum mai lucesc acum

degresate

le voi înscrie la cursuri de reconversie

în definitiv drumul e lung

câţiva…