recunosc prefer să scriu decât să fac genuflexiuni…

tristete, dacă ești obosită poți dormi în patul meu,

îndrăznesc să-ți pronunț culorile, să văd lumina

între lanțurile mele ca o împletire de cuvinte

viața, cu grija cu care se naște din pietre,

o ascult în nuanța tăcerii, când ușa se închide pe dinăuntru,

un stol de lăcuste sub piele roade pilonii nopții

nu trebuie să-ți fie rușine de singurătatea mea,

în ea am îngropat singura pasăre pe care am iubit-o,

învățasem să zbor pe…

am învățat să mă rog cu cei care nu pot dormi

să nu mai simt durerea devoratoare a unui gând

care prinde rădăcini în carnea mea

știu exact când sentimentele se transformă în insomnie

când singurătatea respiră acele cuvinte

care nu mai știu asculta bucuria

cu iarba ei simfonică



simt când nu mai rămâne nimic de-a lungul distanțelor…

sunt dimineți când simt greutatea
nopții între umeri
umiditatea ei letargică
lumina e-o absență nesfârșită în care
gândurile-mi zboară ca liliecii în zig-zag

sunt dimineți când simt că mă destram
ca un fum alb și subțire pierdut în deșert
semnul acela firav care amintește
că există undeva în univers o viață rătăcită

am fost învinsă
sau poate era timpul să fiu singură

poezia e un copac înflorit, o ploaie curată,

un corp cu oase reparate care mulțumește,

un avion care te aduce acasă



în rugina toamnei poezia e o ramură verde,

limbajul primitiv al pescarului

care prinde pești zburători în plase de aer



poezia e lacrima pentru un război nedrept,

lumina care cântă pe umărul tău,

o mână…

dacă o să privești cu atenție iubitul meu

o să vezi cum și iubirea și viața vor trece

puțin vom înțelege din această tristețe fugară

în labirintul interior șarpele pândește

nu vom mai ști dacă vremurile în care

au existat umbre care ne vorbeau la ureche

când numele tău se învârtea

în jurul inelarului meu ca un tigru în cușcă

au existat

sau a fost doar o iluzie armonică…

nu mă mai aștepți în dragostea ta până ajung eu

odată te trezeai lângă mine și plângeai de bucurie

mă iubeai în aerul tremurător al dimineții

în disperarea răsăritului prins

de miracolul îmbrățișării noastre

eu îmbrăcată doar într-o ploaie de lumină

și timpul

care îşi cernea nisipurile de la un sân la altul

și bucuria aceea

luminând ca o gutuie la geam

casa la țară câinele și grădina de…

care trebuie traversat când se lasă noaptea

din temnița beznei te privesc ochii păianjenilor

ei și pendulul care îți înghite viața

stingi înadins lumina

pentru a păstra în secret amintirea ei

toată lumea știe să uite un calvar tu nu poți

te doare trupul de parcă toată bătrânețea

din lume s-a adunat în tine

cât de întunecată e amintirea lumii

cât gol în acest labirint în care te izbești mereu

de un car de semne

iar tu…

te așezi timid la marginea unei dimineți

clipele sunt aripi de mortar le cari după tine

vezi lumea dintre coperțile închise

mai mult o ghicești ca pe un castel de vată

țesut sub pleoape ca pe o îngăduință

atunci când te poți îndrăgosti de o icoană rugându-te

căci divinul are forme omenești

de aceea poți crede că ceea ce vine este tocmai

minunea pe care tu o așteptai

dar niciodată nu te-ai simțit vrednic să rostești o rugăciune

și nici nu ai…

alergam pe alei pârguite
să prind fluturele galben
eram legată de pântecul toamnei
dansam în jurul ei
ca să-mi alung de sub piele frigul

erau atâtea cioburi în aerul stătut
de parcă o căruță de zgomote
s-a răsturnat peste mine

cineva cânta în locul meu
dinspre toamnă
înspre inimă

să facem din dragoste un lucru simplu,

seara să-i mângâiem spatele

ca dragostea să învețe de la noi moliciunea atingerii,

să o lăsăm să se plimbe prin casa noastră,

să fim buni cu ea, dar să nu uităm de starea ei de câine

care muşcă uneori mâna care o hrăneşte.

prizonieri ai propriei noastre fiare, să nu trăim cu frica ei,

să mergem înainte până găsim o vreme favorabilă,

în mijlocul unui lac adormit și nostalgic

să ascultăm sonata…

totul căpăta în gura mea un gust persistent de lacrimi,

oare de ce viața începe și se termină cu un plâns?



ochii mei sunt doar ascunzișuri pentru cuvinte,

m-am rătăcit, dar am cunoscut viața pe drum,

am învățat să caut speranța ca pe o scoică rară pe o plajă pustie,

ca pescărușii pe o mare înghețată, așa dansam în jurul vieții

să-mi alung de sub piele…