adânc este râul

[Nuta Craciun]

care trebuie traversat când se lasă noaptea

din temnița beznei te privesc ochii păianjenilor
ei și pendulul care îți înghite viața

stingi înadins lumina
pentru a păstra în secret amintirea ei
toată lumea știe să uite un calvar tu nu poți
te doare trupul de parcă toată bătrânețea
din lume s-a adunat în tine

cât de întunecată e amintirea lumii
cât gol în acest labirint în care te izbești mereu
de un car de semne
iar tu aștepți răbdătoare ca timpul
să se scufunde de la sine

[Grig Salvan]

Singurătate, întuneric și teamă de toate, de noaptea ce curge ca un râu negru pe care musai să-l traversezi, de ochii ficși ai păianjenilor, de pendula care-ți măsoară destrămarea, vorba poetului Lucian Blaga, de îmbătrânire, de rătăcirea în labirintul lumii, de un car de semne ciudate ce-ți însoțesc drumul. Un sentiment copleșitor  de la un capăt la altul, bine „decorat” în cuvinte.

Ca o mică observație, poate că după titlu ar fi fost potrivite cele trei puncte care să indice faptul că se continuă cu primul vers.

[Vasilisia Lazăr]

Waw, copleșitor și apăsător. Aveai o stare nu prea bună când l-ai scris, dar excelentă pentru creație. Un poem bun.

[petrut dan]

Un poem meditativ, un clarobscur cu tușă fină, mi-a dat o stare de parcă ceva ar trebui să se întâmple, nu neapărat rău, dar o schimbare pentru care simți că nu ai cum să te pregătești deoarece urmează oricum să se-ntâmple! Aici nu este vorba de ce înțelegi, este vorba de ceea ce simți citind, iar textul reușește să transmită o stare ce te cuprinde aidoma unui păianjen care te învăluie cu atingeri abia simțite și răbdare până când orice  încercare de scăpare devine inutilă și trebuie să accepți ideea că cel mai bun lucru este să lași timpului  spațiul pentru a se scufunda de la sine! Cu drag!

[Nuta Craciun]

Domnul, Mihai Katim, scufundarea aceasta a timpului o simt mereu în momentele grele... 

Vă mulțumesc pentru profunda analiză și pentru cât de frumos îmi simțiți stările. 

Să ne auzim cu bine! 

[Nuta Craciun]

Mioara,  da, așa este,  sensibilitatea ne construiește diferiți, frumos ai spus...  îți mulțumesc de cuvintele generoase!

Aceeași prețuire! 

[Mihai Katin]

cât de întunecată e amintirea lumii
cât gol în acest labirint în care te izbești mereu
de un car de semne
iar tu aștepți răbdătoare ca timpul
să se scufunde de la sine  privita  ca  un tablou   aceasta parte  finala  are  un  suprarealism al   acelei  neputinte umane care  nu  mai  poate  fi  condamnata ci  doar  atinsa  usor,cu  teama,  ,este  acel  suprarealism  al finalului  cand   fiinta   isi  priveste  corabia  temporala  scufundandu-se...

cu  pretuire!

[Mioara Manoilă]

"toată lumea știe să uite un calvar tu nu poți"

Sensibilitatea ne construiește diferiți. Cei considerați slabi, sunt puternici, de aceea "toată bătrânețea din lume s-a adunat în tine." Aici ați pus semnul înțelepciunii. 

Prețuire!