pustiu de toamnă

[Nuta Craciun]

 

îmi amintesc cum mă priveai în acea ultimă toamnă

în ochii tăi se luptau flăcările amurgului

brațele tale mă înconjurau strâns ca o iederă

cădeau frunze din cerul nostru iar glasul tău

era cald și umed dar nu-mi putea domoli setea

 

păream nemuritori și atât de tineri 

în renașterea sfântă a inimilor

mereu visători și febrili iar ora suna cristalin

cerul era o amintire fidelă a culorilor

în care ne învârteam în ceasuri de dragoste

atât de subtile și spațioase

viața era de o claritate absolută suspendată în eternul

moment al acelui prezent

bucuria noastră era explosivă ca fuga unor cai sălbatici

 

poate nimic nu a murit încă poate era doar confuzia

armonică a schimbărilor în toamna care avea

mereu un zgomot de călătorie în urechi

poate încă mai păstrăm în noi vântul acela

care împrăștia peste noi frunzele toamnei

 

poate suntem aceeași copii care stau la rând

pe terasa timpului cu brațele deschise

așteptând să prindă iar daruri căzute din cer

neștiind că cerul se deschide pentru fiecare

doar o singură dată

[Nuta Craciun]

Lisia, am înțeles și știu că e de bine, îți mulțumesc din suflet.

Nu știu de ce dar simt că tristețea mă scrie mai bine decât bucuria, mă simt mai în largul meu rememorând clipe și  încercând să le trec din nou prin suflet. Acum le văd cu ochi senini, atâta energie culeg din tot ce a trecut dar încă trăiește atât de viu în inima mea. 

Mulțumiri cu drag 

 

[Nuta Craciun]

Alex, tristetea e uneori binefăcătoare, alină ... îți mulțumesc de semn!! 

[Vasilisia Lazăr]

Ce melancolie în fiecare vers! Poeziile tale au ceva... Au o tristețe aparte. Ori de câte ori te citesc, rămân cu o stare anume. Un amestec de frumusețe și nostalgie. Și parcă mă învăluie și pe mine amintirea unor clipe fără a le putea localiza într-un timp anume și nici a le putea da o identitate. Ceva neclar, de parcă ar veni din altă viață. Ca atunci când știi că știi ceva, dar nu-ți poți aminti. Nu știu dacă și ce ai înțeles din comentariul meu, dar e de bine, să știi. :)

[bolache alexandru]

I stare melancolică și pe alocuri tristă chiar daca nimic nu a murit încă... Din păcate cerul cu daruri se deschide pentru fiecare doar o dată... Frumos, dar trist!

[Nuta Craciun]

Vă multumesc tuturor de semnele generoase, poate suntem cu toții aceiași copii, doar toamna e alta!! :)

 Nu există poem desăvârșit, știu asta,  dar faptul că cineva îl poate vedea frumos, bineînțeles că aduce multă bucurie în sufletul celui care scrie. 

Domnul, Mihai Katin, aveți dreptate, poate într-adevăr cerul se deschide de câte ori rostim o rugăciune, o spuneam aici cu tristețea celei care își cam pieruse speranța... vă mulțumesc frumos! 

Manuela, bucuroasă de semnul tău în această toamnă atipică! Mulțumesc! 

Gabriel, ești generos așa cum îi stă bine unui cavaler, dar îți mărturisesc că ... cunosc eu bărbați care scriu versuri de dragoste mai subtile și mai frumoase! Nu dau nume dar te asigur că sunt printre noi! :) Mulțumesc!

Dan, recunosc că un pic mi-e cam ”frică” de comentariile tale, o spun la modul acela zglobiu nu chiar serios :) spun asta pentru că îți cunosc exigențele și cunosc și felul tău de a scrie...  și, vezi tu, suntem aici ca să și învățăm unii de la alții și eu sunt dispusă mereu să învăț de la maeștri. Mulțumiri, cu același drag! 

Domnul Grig, da, e o toamnă răscolită de sentimente mai vechi care nu vor să treacă... 

Succes cu piesa muzicală, mulțumiri! 

[Grig Salvan]

Un „pustiu de toamnă”, dar plin de iubire și de ecourile ei, de reverberațiile ei în inimă. M-a emoționat și inspirat mai cu seamă acum când lucrez la o piesă muzicală pe care o voi intitula „Te-aștept în toamna mea”...

[petrut dan]

Întreg poemul foarte frumos, ai tu o disciplină a construcției ce ajută parcurgerea, deși mai lung decât majoritatea poemelor tale, intensitatea își păstrează ascendența, ai scris un roman în câteva strofe, și din punctul de vedere al verbului sună sorescian, finalul deosebit l-ai putea patenta ca principiu, plăcut și foarte plăcut, Nuța, cu drag!

[gabriel cristea]

Numai o femeie poate scrie așa frumos despre dragoste și amintirile ei. 

[Manuela Munteanu]

Un text sensibil, gândit și clădit pe muzica melancolică a vieții și a toamnei.

[Mihai Katin]

poate suntem aceeași copii care stau la rând

pe terasa timpului cu brațele deschise

așteptând să prindă iar daruri căzute din cer

neștiind că cerul se deschide pentru fiecare

doar o singură dată....cu  siguranta  acesti  copii putem  fi  depinde doar  de cat  de  mult am  pastrat   nepretuitul  dar  al  copilariei!....nu,eu cred  ca cerul  se deschide  de fiecare  data  cand  sufletul   nostru   inalta rugaminte...o  spun si  metaforic  si  nemetaforic...

un poem  de o  reala  simtire  a ceea  ce este  iubirea  ca  timp  uman!